Hai să visăm!

Cu greu găsesc în propria-mi memorie un an mai apăsător decât cel pe care îl încheiem peste o săptămână.

Nu este nevoie de un studiu sofisticat pentru cauze. De la cătunul Găleşoaia până la kilometrul zero din inima Capitalei, oricare cetăţean-model va răspunde simplu: nebunia din viaţa politică ne-a intoxicat. 2009 a fost, într-adevăr, anul veninului maxim. Muşchii de pe trupurile combatanţilor s-au umflat până la explozie.

Fenomenul a contaminat grosul societăţii: mare parte din presă, voci din lumea civilă, armatele de funcţionari prinşi inevitabil în hora electorală. Am văzut şi revăzut filme cu voturi cumpărate, ţipete şi strigături „anti", ură de clasă, turnătorii justificate sau răsuflate. Apoi, ne-am trezit că trecuseră luni bune fără ca România să producă un vaccin împotriva molimei financiare ce ne infectase deja.

Peste toate s-a mai adunat şi o aniversare rotundă: 20 de ani de la marea turbulenţă din decembrie '89. A fost musai să ne amintim de acel moment-cheie care a schimbat destinul naţiei. Iar „Adevărul", prin serialul despre moartea Ceauşeştilor, a pus istoria în matca ei curată.

Efortul colegilor Florel Manu şi Grigore Cartianu n-a fost în zadar. Ştim acum povestea - mai limpede, dar şi mai tristă. Revoluţia ne-a schimbat viaţa, însă ea a fost născută pe o mare de sânge, pe conspiraţii kaghebiste, pe lucrături ale găştii 2 din fostul PCR, pe furăciunea bunei-credinţe a celor care şi-au riscat viaţa în stradă, pe împuşcarea dictatorilor în ziua de Crăciun după o băşcălie de proces. Tot acest pachet a fost un preţ prea mare pentru ce ne-a oferit România fără Ceauşescu. Şi aici fac legătura cu 2009 cel deprimat, plin de ură, venin, tristeţe şi sărăcie.

Aşa se închide cercul nostru de ţară. Arcul de timp peste cei 20 de ani arată chinuit, strâmb şi încordat. Pleacă din politic şi trece prin fiecare individ în parte. Am construit puţin şi greu, am demolat uşor şi cu talent. N-avem forţa internă să facem o Românie de onoare. Nu punem valorile la treabă. Nu facem echipă. Facem echipe.

Adverse. Şi multe. Ne luptăm între noi pe viaţă şi pe moarte. Pe mize mici. Pentru mize mari avem nevoie de lucruri simple, pe care le-am pierdut pe drum. Degeaba am înmulţit casele, maşinile, excursiile, banii, investiţiile. Respect, cinste, omenie, bun-simţ, educaţie, altruism, curăţenie (morală şi materială), iubire, înţelegere, compasiune. Ele sunt zestrea adevărată. Ele trebuie recâştigate. Fără ele nu are sens să vorbim de politică, de ţară, de UE, de NATO, de bugete şi de PIB.

Mă uit la televizor şi nu văd semnele unei resetări emoţionale. Pare că nu am învăţat prea multe din lecţiile ultimilor 20 de ani. Se simte încă în aer miros de sânge şi pasiune pentru implozie. Cine să dea mai întâi semnalul că vrem o altfel de istorie de azi încolo? Care are primul puterea să-şi calce pe orgoliu şi să întindă mâna duşmanului de ieri? Greu de spus, greu de făcut. Şi, totuşi, e Ajunul Crăciunului! Ne permitem măcar un dram de speranţă. Ştiu, sună poate naiv. Dar merită încercat.

Hai să visăm un pic la o altfel de Românie! Poate vor visa şi ei visul nostru. Minunile nu se întâmplă peste noapte. Dar nu oare Crăciunul ne învaţă să credem în miracole?