Gulum, prietenul meu musulman

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gulum, stânga, împreună cu fiul meu, Tudor Mitroi FOTO Arhivă personală
Gulum, stânga, împreună cu fiul meu, Tudor Mitroi FOTO Arhivă personală

L-am cunoscut într-o dimineaţă de aprilie. Sosisem de numai o zi în Kuweit. Deodată, a intrat în încăperea în care mă aflam un bărbat în straie arăbeşti, care a spus râzând: Bună dimineaţa! Bună ziua! Bună săptămâna!

Bună luna! am răspuns eu.

Bună viaţa! a continuat el.

Bună eternitatea! am adăugat.

Cred că i-a plăcut nesăbuinţa cu care am aruncat în jocul nostru de copii bătrâni şi muritori  nu pietricele de timp, ci însuşi bolovanul la umbra şi vederea căruia stau smirnă toate vremelniciile lumii. Întrucât m-a ţinut minte. Şi mi-a ţinut minte şi numele. Şi eu l-am ţinut pe al lui. Îl chema Gulum.

După câteva zile, m-am pomenit invitat de Gulum să vizitez un muzeu. Muzeul Al-Othman, mai precis. De ce acesta şi nu altul? Întrucât cel care-l înfiinţase îi fusese profesor, împrumutându-i, ca să poată exista, şi casa, şi numele său. E cam tot ce înseamnă istoria Kuweitului în muzeul cu pricina. Am văzut aici o groază de lucruri semănând cu cele de acasă, de la cuptorul de pământ în care cocea mama pâinea până la troaca de lemn în care erau legănaţi pe vremuri copiii.

Dar ce m-a tulburat cel mai mult, parcurgându-i încăperile, nu a fost asta, ci emoţia de pe chipul lui Gulum, bucuria din ochii lui atunci când zăbovea cu privirea asupra anumitor exponate. Mai exact, asupra celor ce-i aminteau de propria copilărie, copilărie petrecută în perimetrul capitalei de acum, dar într-o casă de pământ, cum erau mai toate odinioară. Casele acelea s-au dat peste cap, transformându-se, precum în poveste, în clădiri de beton şi sticlă cu zeci de etaje. Gulum îmi arată locul unde a fost a lui. Nu aveau aer condiţionat pe atunci. Şi ce făceaţi, întreb, când erau temperaturi de 50 de grade? Exista, îmi spune, un sistem de ventilaţie naturală, prin pereţi, care ne ferea de arşiţă. Nu însă şi de sărăcie.

Şi-a asumat misiunea aceasta petrolul, astfel încât, acum, Kuweitul, o ţară cât un nasture, cu care se încheie la gât Golful Persic, sau Golful Arabiei, cum îi spun localnicii, se numără printre statele cele mai bogate ale planetei.

Clădirile înalte de care vorbeam  sunt  locuite de firme, kuweitienii locuiesc, în general, în case ce nu au mai mult de un etaj. Dar ce case! Cântărite în bani, e obligatoriu să porneşti de la milionul de dolari  în sus. Aşa cum, dacă e să te referi la puzderia de maşini ce gonesc pe şosele, trebuie să-ţi închipui că răsfoieşti catalogul unei expoziţii de specialitate.

Despre şosele, pentru că tot veni vorba, e de spus doar atât: sunt foarte departe de noi. Departe în viitor!

Reîntorcându-mă la Gulum, el e departe în trecut. În trecutul ţării lui, de care nu s-ar despărţi niciodată. A doua sa patrie, pentru că există şi aşa ceva, e America, unde şi-a făcut studiile. Merge câteva luni pe an în Texas, ca să-şi reîntâlnească anii studenţiei. Doi dintre cei şapte copii ai lui Gulum s-au născut acolo. Dar nu sunt americani, ci kuweitieni care iubesc valorile Americii.

A vorbi despre Dumnezeu în pustiu

După vizita la muzeu, Gulum mă pofteşte la masă, dar la o terasă din partea veche a oraşului, nu la el acasă. E o minune, îmi spune un român aflat de mulţi ani în Kuweit, ca un localnic să te invite acasă. Mai înainte însă de ne apuca de mâncat, trecem printr-un magazin de parfumuri, unde mi se cere să-mi aleg un cadou. Un cadou? Păi de ce? Pentru că aşa e obiceiul locului! N-am încotro, mă supun. Magazinul, aflu mai târziu, e al unuia dintre fiii lui Gulum. Acum îmi spui, încerc eu să glumesc, dacă ştiam, îmi burduşeam buzunarele cu mirozne orientale!

Cum în Bucureşti sunt peste o sută de resturante libaneze, ştie cam toată lumea cât sunt de gustoase mâncărurile arăbeşti. Un astfel de gust a avut nesperta mea prietenie cu Gulum. L-am luat cu mine acasă, străduindu-mă să-l păstrez cât mai proaspăt în memorie.

Soarta a făcut ca în urmă cu trei săptămâni să mă întorc în Kuweit şi Gulum să afle asta. Aşa că, zilele trecute, iată-mă cu o nouă invitaţie de la el. De data aceasta, la o călătorie spre graniţa cu Arabia Saudită, ca să-mi arate fermele de legume. Ferme de legume în deşert? Chiar aşa! Şi cu ce apă? întreb, ştiind că nu curge nici măcar un părîiaş în toată ţara, la irigat şi în scopuri menajere e folosită apa desalinizată extrasă din Golf. Cu apa din pământ, mă năuceşte Gulum cu răspunsul. Sudul e singurul loc din ţară în care există izvoare naturale.

Pornim la drum, prin câmpuri nesfârşite de culoarea cretei. Cât vezi cu ochii, fuioare de praf şi pâlcuri de mărăcini. Dacă nu ne-am îndrepta privirile, din când în când, spre cerul albăstriu de deasupra, nu ne-ar veni poate gândul să începem să vorbim despre Dumnezeu. Orice discuţie despre Dumnezeu începe cu o discuţie despre oameni. Despre toţi oamenii, dar, îndeosebi, despre cei care suntem noi înşine.

Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Există doar un singur Dumnezeu, Unul singur pentru toţi!

Eu, un orodox, venit din Europa, el, un musulman, crescut în preajma nisipurilor peste care trecem. Suntem la numai o săptămână de la întămplările de la Paris. Deasupra capetelor noastre, la o distanţă de câteva degete pe hartă, e de rău să dai ochii cu musulmanii şi să spui că eşti creştin. Nu sunt musulmani, zice musulmanul Gulum, fiindcă noi, musulmanii, iubim oamenii. Pe toţi, indiferent de religie? Pe toţi! Şi Dumnezeul vostru ce zice? Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Există doar un singur Dumnezeu, Unul singur pentru toţi!

De-o parte şi de alta a drumului, observ o sumedenie de corturi, iar din loc în loc, cârduri de cămile şi turme de..oi. Oi ieşite la păscut! Ce-or fi păscând, însă, că eu nu văd altceva decât nisip!  Unele dintre corturi aparţin orăşenilor, care vin să-şi petreacă sfârşitul de săptămână în ele doar din nevoia de a păstra aproape de suflet amintirea beduinilor ce le-au fost părinţi sau bunici.

Dăm iarăşi cu ochii de cer şi omul de la volan îmi povesteşte despre familia şi copiii săi. Pe fiul său cel mai mic l-am cunoscut mai devreme, chiar înainte de a pleca la drum, când Gulum a oprit în faţa casei lui, invitându-mă înăuntru la o cafea. Cu alte cuvinte, când s-a produs minunea de care vorbea conaţionalul nostru.

Familia, o bogăţie mai mare decât petrolul

E cazul câtorva precizări aici. În Kuweit, familia este un lucru fundamental. Ea este centru vieţii tuturor membrilor săi. Gulum provine dintr-o familie mare. Acum el este cel mai în vârstă dintre toţi. Calitate în care îi strânge măcar o dată pe săptămână pe toţi ceilalţi în jurul său, problemele fiecăruia devenind, în mod obligatoriu şi necesar, problemele tuturor. Totul se rezolvă în familie, sub protecţia şi cu sprijinul ei. Poate că aceasta, nu resursele de petrol, sunt puterea cea mai mare a ţărilor arabe. Mie aşa îmi place să cred.

Cu şapte copii şi cincisprezece nepoţii, nu e de mirare că sufrageria casei lui Gulum are în jur de o sută de metri pătraţi. Ei nu-i spun sufragerie, ci divanie, adică locul unde îşi povestesc vieţile şi gândurile. Şi cei vii, şi cei morţi, aceştia din urmă privind gânditori din fotografile înşirate pe pereţi.

Nu ştiu dacă o fi peste tot la fel, dar Gulum are un adevărat cult pentru înaintaşii săi. Mi-i prezintă pe câţiva dintre ei, după care mă duce să-mi arate încăperea în care şi-a trăit ultima parte a vieţii mama sa. A devenit biroul lui de studiu. Toţi pereţii sun tapetaţi cu cărţi, câteva mii de volume. Dacă vrei, poţi să vii să scrii aici, zice.

Un ceas mai târziu, în timp ce ne apropiem de fermele de legume din sud, îl laud spunând : Cei ce ucid oameni nu pot fi musulmani. Crezi că eu ţi-aş putea face ţie vreun rău? Nu numai ţie, ci nimănui, pentru că eu iubesc oamenii. Cu toate că nu suntem la fel. Diversitatea face lumea să fie atât de frumoasă.

E aproape vară în locul acesta alb şi pustiu, împrejmuit de războaie.

Poate părea ciudat, dar rareori m-am simţit mai la adăpost de multele rele ale lumii ca aici, într-o pustietate pe întinderea căreia vâlvoresc doar corturi şi cămile.

Şi ştiu de ce. Datorită cerului ce nu mă scapă o clipă din ochi. Dar, mai cu seamă, datorită lui Gulum.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite