Groparul Rodipet, stăpân de sclavi în România

Libanezul Hassan Awdi a fost trimis în judecată pentru trafic de persoane. Dosarul se bazează pe mărturiile victimelor, obligate să muncească pe nimic în ograda celui mai mare distribuitor de presă.

Umiliţi şi ameninţaţi zilnic, obligaţi să locuiască în condiţii mizere, să cerşească mâncare pentru a supravieţui şi să muncească până la epuizare. Pe scurt, transformaţi în sclavi pentru a creşte profiturile uriaşe ale libanezului cu cetăţenie americană Hassan Awdi (47 de ani), cel care a devalizat cel mai important distribuitor de presă din România şi a fraudat statul cu zeci de milioane de euro.

La mijlocul săptămânii trecute, Awdi a fost trimis în judecată de procurorii DIICOT pentru trafic de persoane în scopul exploatării la muncă. Dosarul ajuns pe masa magistraţilor Tribunalului Bucureşti se bazează pe mărturiile terifiante ale victimelor: 13 hondurieni care au sperat la o viaţă mai bună în România. În schimb, au fost exploataţi de clanul Awdi din septembrie până în noiembrie 2008 când au fost salvaţi de poliţiştii care au descins în „lagărul” Rodipet. Au ajuns cu greu în ţara natală, cu ajutorul fundaţiilor care se ocupă de soarta refugiaţilor.

Cei 13 muncitori care au acceptat să vorbească cu anchetatorii nu sunt însă singurele victime. După cum relata „Adevărul” încă de acum trei ani, Hassan Awdi a transformat în sclavi zeci de muncitori racolaţi nu doar din Honduras, ci şi din Filipine, India şi Mexic. Majoritatea s-a temut însă să depună plângeri împotriva libanezului şi a complicilor săi.  224 de dolari în două luni în loc de 1.200 pe lună.

Potrivit rechizitoriului

DIICOT, muncitorii au fost recrutaţi, în vara lui 2008, de compania „Inversiones J.C.R” din Honduras, la cererea firmei Intelbiz Solutions SRL, al cărei acţionar majoritar era o altă societate patronată de Hassan Awdi – Baalbeck Tourism. Conform contractelor pe care le-au semnat în ţara natală, compania lui Awdi le-a promis că vor fi angajaţi ca vânzători la chioşcuri de ziare amenajate în mallurile din Bucureşti, că vor face muncă de birou sau că vor lucra în domeniul IT, în funcţie de calificarea fiecăruia.

Hassan Awdi s-a refugiat în Michigan (SUA)

„De asemenea, firma românească angajatoare se obliga să le obţină permise de şedere şi muncă în România, să le asigure cazare şi transport gratuit, plus un salariu între 700 şi 1.200 dolari/lună”, notează procurorii DIICOT. Au primit însă câte 650 de lei (224 de dolari, la cursul din toamna lui 2008) după două luni de muncă, timp în care cei mai norocoşi au trăit din mila colegilor români sau a clienţilor cărora le vindeau ziare şi reviste la chioşcurile Rodipet. Asta, dacă nu sufereau de foame zile întregi.

„Împărţeau în trei un croissant”

„Îmi aduc aminte că eu şi soţul meu nu mai aveam mâncare, aşa că ne-am dus în parc şi am băut Coca-Cola pentru că  nu mai aveam bani”, a mărturisit una dintre victime, Marcia Marlenes Cruz, în lunga declaraţie dată procurorilor români.

Mărturia ei e susţinută de aceea a unui coleg român: „Reţin că în pauza de masă, de la prânz, cei trei muncitori (hondurieni – n.r.) nu aveau bani să îşi cumpere mâncare, cumpărau câte un croissant pe care îl împărţeau în trei sau cel mult trei eugenii, pentru că nu aveau bani deloc. Eu şi colegii mei le dădeam din pachetele noastre cu mâncare pentru că ne era milă de ei şi nu îi puteam lăsa să mănânce atât de puţin”.

Acasă, în Honduras nu se puteau întoarce, pentru că Awdi le-a reţinut paşapoartele imediat ce au ajuns în România. Apoi, i-a pus să semneze noi contracte, în limba română, pe care oricum nu o înţelegeau, contracte care i-ar fi oferit patronului o minimă acoperire în faţa autorităţilor. 

După prima lună de sclavagism, când au încercat să se revolte, libanezul le-a explicat, printre jigniri şi înjurături, că, în cazul în care vor să renunţe sunt obligaţi să-i plătească daune de minimum 4.000 de dolari.

„Colegului meu, care vorbea engleză, i-au spus (muncitorii hondurieni – n.r.) că nu li se dau paşapoartele pentru că ei ar vrea să plece, întrucât nu mai rezistă, iar Hassan Awdi le cerea o sumă mare de bani pentru transportul cu avionul pe care îl achitase el la sosirea în România, bani pe care nu îi aveau. Le spusese să muncească pentru a-şi achita datoria: contravaloarea biletului de avion de 4.000 de dolari”, le-a explicat anchetatorilor un fost angajat român al lui Awdi.

În plus, hondurienii nu aveau cui să se plângă. Republica Honduras nu are reprezentanţă diplomatică în România, unde mulţi dintre ei depăşiseră termenul legal de şedere.

Awdi a speculat asta şi a continuat să îi ameninţe că îi va da pe mâna poliţiei şi că îi aşteaptă ani grei de carceră. Aşa că oamenii au strâns din dinţi până când unul dintre ei, fost poliţist în Honduras, şi-a făcut curaj şi a a anunţat Serviciul Imigrări.

“Îmi aduc aminte că eu şi soţul meu nu mai aveam mâncare, aşa că ne-am dus în parc şi am băut coca cola pentru că nu mai aveam bani.''
Marcia Marlenes Cruz  victimă

Evazionist abil,  sub ochii îngăduitori ai statului

În decembrie 2003, în guvernarea Adrian Năstase, Hassan Awdi (47 de ani) prelua pe nimic de la stat imperiul Rodipet şi, ajutat de fratele lui, Mehdi Awdi, punea la punct o schemă ingenioasă prin care avea să distrugă sistemul naţional de distribuţie a presei. Prejudiciul adus Rodipet a fost estimat şase ani mai târziu de procurorii DIICOT la 35,5 milioane de euro.

Compania a fost pusă pe butuci, iar statul nu a mai reuşit să recupereze mare lucru, pentru că banii au fost redirecţionaţi într-un păienjeniş de firme, unde, într-un final, li s-a pierdut urma. O schemă similară a fost folosită de fraţii Awdi şi pentru devalizarea cu peste un milion de euro a companiei CFR Mesagerie. Zecile de firme-fantomă înfiinţate de clanul Awdi nu doar pentru a devaliza cele două companii, dar şi pentru a frauda statul cu alte zeci de milioane de euro au fost folosite şi pentru spălarea de bani proveniţi din contrabandă.

Ferma din Otopeni şi subsolul de la Casa Presei

Pentru Hassan Awdi şi „locotenenţii“ săi, foşti directori ai Rodipet, muncitorii străini nu aveau nume. Erau numai „porci“ sau „leneşi“. Doar începeau programul de lucru la ora 3.00 şi şi încheieau la ora 17.00. Zi de zi, şase zile pe săptămână, în condiţii greu de suportat.

„Am fost trimisă de către Awdi Hassan să lucrez singură într-un chioşc situat în zona străzii Niţu Vasile, respectivul chioşc fiind murdar, fără lumină, nu avea sistem de încălzire şi îmi era foarte frig. Stând în acel chioşc nu puteam să merg la toaletă pentru că nu aveam unde şi pentru că era interzis să închidem. (…) Eram nevoită să mă trezesc la ora 3.00 ca să pot ajunge în timp util să deschid chioşcul şi să primesc ziarele, pentru că, dacă întârziam şi nu le primeam la timp, mi se tăia ziua de lucru şi trebuia să plătesc toate acele ziare, sumă ce reprezenta enorm pentru mine”, şi-a început declaraţia dată în faţa procurorilor Ana Joaquina Corea.

13 într-o cameră din subsolul Casei Presei

La finalul programului, era obligată să se întoarcă la locul de cazare: o fermă din Otopeni (Ilfov) a firmei lui Awdi. „(…) în locaţia oferită de firma domnului Awdi Hassan locuiam şase persoane din Republica Honduras, plus doi filipinezi şi doi mexicani. În total, eram zece persoane în acel imobil din Otopeni. Exista un singur grup sanitar, două băi, însă doar una funcţională. Aveam apă caldă, dar era foarte frig în casă, deoarece nu aveam căldură. Camera pe care o împărţeam cu colega mea avea cele mai proaste condiţii: din partea de sus a peretelui curgea apa îmbibată de la ploaie, mirosea oribil, iar toţi pereţii camerei erau umezi şi reci“.

Ana Corea s-a numărat însă printre cei mai norocoşi. O parte dintre conaţionalii ei au fost cazaţi într-un dormitor amenajat în pripă la subsolul Casei Presei. „La locul de cazare nu a existat mult timp un aragaz pe care să ne putem găti mâncare, locuiam într-o singură cameră 13 persoane, numai bărbaţi, fără baie proprie, fără încălzire şi apă caldă, fără apă potabilă“, descrie „lagărul“ în care a stat mai bine de două luni Guillermo Manuel Luben.

Nelson Hernandez, unul dintre colegii de cameră, îl completează: „Acolo mi-am dat seama că era doar o cameră fără căldură, fără apă caldă, cu nouă paturi suprapuse. Precizez că am ajuns aici în jurul orei 6.00“. Din cauza condiţiilor în care au fost nevoiţi să locuiască şi să lucreze, mulţi dintre muncitori s-au îmbolnăvit. Doar doi dintre ei, în stare gravă, au primit însă îngrijiri medicale.

„Turnat“ de propriul locotenent

În dosarul de trafic de persoane, alături de Hassan Awdi a fost trimis în judecată de DIICOT doar unul dintre locotenenţii săi, Alex Iskander Nicola Sweis, 50 de ani, cu dublă cetăţenie chiliană şi iordaniană, fost director de Resurse Umane la firma Intelbiz Solutions, prin care au fost recrutaţi muncitorii transformaţi în sclavi. Deşi a executat întocmai ordinele lui Awdi şi a fost pus şi el sub acuzare în dosar, fostul director al Rodipet Florin Lungoci (foto), 30 de ani, a acceptat să colaboreze cu procurorii şi are acum doar calitatea de martor în proces.