Greşeala şi demisia

Creşterea TVA la 24% a fost o greşeală. A recunoscut chiar preşedintele ţării, care la vremea respectivă fusese un susţinător al acestei măsuri. Şi cu asta, declarăm subiectul închis?

Există o veste bună şi una proastă, ca de obicei. Vestea bună este că greşeala a fost recunoscută. Nu se întâmplă prea des în politica noastră ca vreun personaj important să spună, simplu, „am greşit". Vestea proastă însă este că recunoaşterea greşelii nu e urmată de nimic. În politica românească, între greşeală şi răspundere nu e aproape nicio legătură. Nimeni nu răspunde de nimic. Nici pentru decizii, nici pentru vorbele spuse aiurea. Când începuse criza financiară, şi preşedintele, şi premierul au spus în repetate rânduri că România nu va fi afectată (un fel de „staţi liniştiţi la locurile voastre"). Peste câteva luni, ne-am trezit cu creşterea TVA, tăierea salariilor şi ditamai împrumutul de la TVA. Măsurile anticriză au fost luate la repezeală, după cum a vrut FMI. Acum, aflăm că una dintre ele a fost o greşeală. Bine, şi cine răspunde pentru ea? Dar pentru nenumăratele asigurări televizate că „nu vom fi afectaţi de criză"?

Pentru Autostrada Transilvania se va relua licitaţia, căci Bechtel se retrage din combinaţie. Lucrările se târâie de ani întregi, rezultatele sunt ridicole (practic, s-au construit câţiva kilometri pe an), iar acum o luăm de la început. Înseamnă că ceva a fost prost de la început. Cine răspunde pentru asta?

S-a făcut „reforma spitalelor", cu consecinţe mai mult decât discutabile. Singurul efect vizibil deocamdată este că, pentru foarte mulţi oameni, accesul la medic e mai complicat ca înainte. Şi de ce şi-a dat ministrul Sănătăţii demisia? Nu pentru că „reforma" a creat haos, ci pentru că „n-a fost consultat" în legătură cu bugetul. Un amestec de ambâţ şi neadecvare face ca, în politica noastră, şi demisia să fie altfel decât ar trebui: nu se demisionează pentru o greşeală, ci din orice fel de alte motive (la nervi, din orgoliu, de oboseală etc.).

Politicienii s-au învăţat că, la români, totul se face „din vorbe" şi nu le mai pasă de consecinţe. Asumarea unei greşeli - oricât de gravă - se face şi ea din vorbe: orice ministru sau parlamentar e în stare să stea cu orele la televizor şi s-o dea la întors atunci când are de „explicat" o greşeală a sa, a unui coleg de partid, a Guvernului etc. Dar nici prin cap nu-i trece cuiva să plătească greşeala prin plecarea de la putere. Vestea cu adevărat proastă este că şmecheria ţine: oamenii nu mai protestează pentru nimic, iar la vot se duc foarte puţini. Şi atunci?