Gregaţionism

România e o aberaţie viabilă. Prin asta, se înţelege - sau, cel mai adesea, nu se înţelege - că ne lipsesc trăsăturile comunitare care descriu o ţară. În schimb, ne  reuşeşte pluta în paradoxuri care clădesc o supravieţuire inexplicabilă.

Existăm şi restul e părere. Pentru mai multă precizie şi mai puţine iluzii: ne descurcăm fără stat pentru că ne guvernăm personal, ne lipsim de propria populaţie dar ne bazăm pe ea tocmai pentru că i-am făcut vînt şi gîndim prea repede pentru a mai păstra o cultură.

Cînd toate aceste daruri inverse se ciocnesc de o criză, ca un compus organic de palele ventilatorului, istoria României se risipeşte: pierdem teritorii, ca în 1940, ne alegem cu o lesă rigidă, ca în 1945, sau o lărgim cît să ne facem de cap, ca în 1989. S-ar putea crede că războaiele, violenţa şi revoluţiile priesc moralei noastre acrobatice şi grăbesc saltul în gol. Nu e aşa.    

În 2020, la întîlnirea cu virusul Corona, în vremuri de pace, libertate, mall-uri şi editoriale energice, am demonstrat-o iar: sîntem atipici pînă şi printre unicate. Trăim într-o formulă care exclude formula şi gîndim cu un pas înaintea celor ce fac prostia să gîndească. Sîntem excepţionali, cu încăpăţînarea unei maşini de scris unul şi acelaşi text deştept şi ilizibil.

În Europa, epidemia s-a izbit de ordine acolo unde a găsit fortificaţii masive sau o toleranţă calculată: Germania şi Suedia au capturat şi domesticit şocul. Nu e cazul României şi n-are rost să fim Germania, doar spre a puncta în grafice, sau Suedia, doar spre a ne depuncta umorul. Metoda noastră a fost şi este devălmăşia care desface tragedia într-o puzderie de anecdote pestriţe.

Astfel, în primă fază, frica a ţinut loc de guvern şi stat. Înspăimîntaţi, românii au urmat un sfat vechi şi s-au retras pe sofalele din faţa televizoarelor din codri. Concomitent, peste 1 milion de oameni au revenit acasă şi asta a arătat de ce nu avem nevoie de şosele. Cine vrea cu adevărat, ajunge la domiciliu, din orice punct al Europei.

În faza a doua, a venit relaxarea, pe baza notelor bune obţinute pînă atunci. În paralel, prostia pătimaşă a luat locul opoziţiei. Cu o neobosită inteligenţă de pompier piroman, PSD şi-a folosit majoritatea şi amicii din CCR pentru a transforma relaxarea în iureş la moaştele Sfîntei Miserupe.

Cifra contaminărilor şi numărul deceselor au crescut. Logic. Românul primordial a dat drumul celui mai preţuit principiu de care se slujeşte în viaţă: las’ că mă descurc eu. Şi a plecat la mare, pe terase şi în alte arene care ne fac istoria după ce, mai întîi, o iau în tărbacă. În replică, guvernul a răspuns cu un import psihotic, adus fără mari cheltuieli, din practica europeană: s-a îndrăgostit politic de propriile măsuri.

Nu e clar dacă pasiunea e planificată sau trecătoare dar e limpede că, peste tot, guvernele visează la un grad sporit de servitute publică. De altfel, pregătirile pentru eternizarea supravegherii şi controlului au început, nu tocmai în taină. Tema flagelului secund, „de toamnă”, e inserată tot mai insistent. Guvernele ar fi, desigur, încîntate să facă puntea care leagă restricţiile etapei Martie-Mai de pilonul Octombrie plus infinit.

O presiune tot mai răspîndită cere supunerea şi conformarea fără replică şi comentariu. Episodul Cristi Puiu e întruparea acestei atitudini. Iar cariera subită a termenului „negaţionist”, repede tatuat pe declaraţiile lui Puiu, spune că rezerva noastră de rinocerism e intactă. Nu am pierdut obişnuinţa hărniciei la adeziuni.

„Negaţionist” e un împrumut ruşinos, menit să transforme în şantaj o tragedie fără seamăn. Dezlipit de pe fruntea resentimentarilor care resping existenţa Holocaustul-ui, termenul a fost închiriat pentru eradicarea liberei opinii. Primii trataţi: „negaţioniştii climatici”. Cei ce au ceva de comentat contra cultului încălzist al Evanghelistei Greta. Cine nu salută cu mîna pe un blid vegan şi nu blestemă plastic plasticul e „negaţionist”. Şi, cu asta, a încetat să facă parte din umanitate.

Apoi, acelaşi termen-exterminator a fost închiriat şi asmuţit împotriva celor ce nu acceptă psihologia capitulării cerebrale şi nu iubeşte guverne consolidate pe bază de urgenţe medicale. Nimeni nu e scutit şi nimic nu e admisibil.

Bezmeticii care au descifrat chip-ul cu chipul lui Gates în simulacrul epidemic sînt cap de listă. În aceeaşi oală: oricine crede că epidemia e reală şi că guvernele profită de spectrul ei manipulat numeric şi convertit în unealtă de control. Şi tot acolo: cei ce susţin că masca pe faţă e un supliciu robotic şi inutil. E cazul lui Cristi Puiu, „negaţionistul”, care nu neagă epidemia, dar are o vină şi mai mare: a înţeles că vigilenţa din ministere şi editoriale nu mai vizează starea sănătăţii, ci atitudinile, comportamentele şi gradul de înregimentare.

În fond, cu ce e Cristi Puiu mai retrograd sau dobitoc decît adminstraţia provinciei spaniole Galicia, care a descoperit, recent, că nimic nu apără mai straşnic de epidemie decît interzicerea fumatului pe stradă? Oricum, nici o discuţie nu e îngăduită. Gîndirea pre-setată şi frazele fixe, de tip call-center, sînt la cîrmă, fac presa şi gloria robotică a noilor noştri furnizori de conştiinţă.   

Negaţionist poate fi numit - dacă fără asta chiar nu se poate - cineva care susţine că virusul e o minciună fabricată de iniţiaţi cu glugi, mistrie şi semne ciudate pe inel. Nu cineva care are de spus ceva legitim, neplăcut, poate greşit, dar nicidecum conspirativ. Acuzatorii lui Cristi Puiu au făcut lesne saltul de la vigilenţa revoluţionară a neuitatei Ana P., la teoria după care viaţa e tentativa de a evita boala şi moartea sub conducerea guvernului.

Excelenţi anarhişti solitari sau în echipă, românii nu trebuie subestimaţi. Acolo unde alţii se chinuie să calculeze savant, ei au orientarea celui mai iscusit şerpaş din cîţi au căutat vreodată calea dreaptă spre pagubă, ruină şi regret. Nimeni n-ar trebui să se declare surprins de revenirea naţiei la indisciplina ei dragă şi constitutivă.  

Paradoxurile României sînt derutante pentru necunoscători. Căci ele dau o stare aiuritoare de dezordine, cînd dezastruoasă, cînd utilă. Aşa de pildă, căderea economiei, aşteptată după aproape 6 luni cu masca pe motoare, nu s-a produs. Nu am căzut pînă la fund. Ne-a ţinut milionul de români întorşi acasă. Lor le datorăm şi moartea şi surpavieţuirea. Ei au adus grosul fondului naţional de viruşi şi tot ei ne-au salvat economia. Cum? Sosind, văzînd şi consumînd. Veni, vidi, micii cu amicii! Economia a pierdut doar 10%. Se vor mira doar cei ce nu înţeleg că toate drumurile vin de la Roma.

Adevărat, cînd masa plătitor-consumatoare va lua, înapoi, drumul Romei, vom avea o problemă şi s-ar putea să vedem cît mai avem de căzut în gol. Dar asta nu spune decît că sîntem o ţară fără comparaţie şi leac.

O ţară care exportă populaţie, nu-şi mai găseşte lideri decît între canalii, şi-a dizolvat cultura şi nu face faţă bunului simţ decît local şi izolat, prin pieţe reconstruite de primari transilvăneni.

O ţară capabilă să recupleze, simultan, la plus şi minus. Spre a săpa un puţ sub lac. O societate în stare să revină la activitae doar spre a căuta o nouă metodă de nerealizare. O lume de ghinionişti norocoşi şi cîştigători perdanţi. Orice, dar nu un laborator ideologic şi ţîfnos de „negaţionism”.  

Mulţime zăpăcită, egoistă, sentimentală, incontrolabilă, iscusită la eschive şi rezistentă la destin. Gregaţionism.