Ecourile controverselor se aud şi acum. Liniştea n-a apucat să se instaleze nici măcar o clipă. Au trecut decenii de când întrebarea a fost pusă pentru prima dată, dar rezultatul e acelaşi şi astăzi: furtuni polemice şi vulcani în erupţie. La auzul ei, fiecare om se simte dator semenilor cu un punct de vedere. Nimeni nu tace, fiindcă tăcerea ar fi dovada că problema fie te depăşeşte, fie nu te preocupă - variante la fel de greu de admis. Mai ales că, în fond, întrebarea e clară: Ce a fost comunismul, o idee bună aplicată prost sau o idee proastă aplicată bine? Istoricii sunt convocaţi pentru argumente, nuanţări şi subtilităţi. Microfonul, podiumul şi atenţia publicului le aparţin. Al lor e congresul, raportul şi volumul cartonat. Ceva mai în spate, neinteresaţi de luminile rampei, dar atenţi la fiecare pericol de derapaj, stau cei care frământă între buze cuvântul „exces". L-ar spune, dar nu sunt siguri că ar fi înţeleşi corect. Sunt oameni care ştiu - şi primesc dovezi peste dovezi - că lumea de azi e construită pe cultura preaplinului. Şi mai ştiu un lucru: că vecinul de dincolo de gard al excesului e abuzul.

Multe tentative de reformare a individului sunt neplauzibile dintr-un motiv teribil de simplu: încearcă îndreptarea unui exces prin altul. Oricât de predispuşi am fi la acrobaţii riscante şi la paradoxuri de comportament, o asemenea strategie nu poate produce nimic bun. Lacomul care se îndoapă gospodăreşte cincizeci şi una de săptămâni şi se înfometează şapte zile, cu ochii înotând în evlavie, rămâne un escroc inconştient. Birjarul care înjură un an şi devine călugăr trapist în Săptămâna Patimilor e o caricatură tristă. Sigur, oamenii aceştia au exerciţiul echivalărilor convenabile. Pentru ei, penitenţa e eficientă pe termen scurt. Delimitările de propriile metehne funcţionează doar în intervalul a 7 zile din 365. În rest, întâmplă-se ce s-o întâmpla. Corectarea excesului A prin excesul B nu dovedeşte altceva decât înclinaţie spre radicalism, spre naveta între extreme. E adevărat, sportul aceasta a înflorit spectaculos în România de după 1989, ca în orice loc unde se rup barierele, dispar interdicţiile şi se practică asiduu confuzia dintre opţiune şi bunul plac.

Literatura motivaţională, o noţiune care ascunde uneori o formă de impostură lucrativă, propune reţete pentru care nu garantează nimeni. Ea încurajează totodată pedagogia de tipul „cui pe cui pe scoate" şi stă la temelia unor iniţiative meritorii teoretic, dar care produc efecte deplorabile din secunda aplicării în practică. Rob Grant, un englez sătul de contrafaceri în sos de corectitudine politică, se prezintă în librăriile de la noi cu „XXL" (Editura Humanitas, traducere admirabilă de Oana Dorobanţu), o satiră a felului cum scăpăm de Necuratul şi dăm peste popularul dumisale tată. Romanul lui Grant se ocupă de supraponderalii din Regatul Unit şi despre planul pe care guvernul Maiestăţii Sale îl elaborează pentru salvarea lor de la desconsiderare publică şi boli coronariene. Acest plan presupune amenajarea unor Ferme de Sănătate unde, cu preţul câtorva kilograme în minus, te alegi cu un snop de nevroze în plus. Fermele sunt conduse după principii care trimit mai degrabă la coloniile penitenciare decât la nişte aşezăminte a căror menire este să facă bine. Cei care le conduc intră exact în regula jocului de care aminteam mai devreme: elimină un exces prin alt exces. Cât despre grăsanii care au ghinionul de-a fi incluşi în acest program, ei au toate motivele să spună: „Ştiţi ce? Ia mai slăbiţi-mă!"