„Prostirea deştepţilor şi a Washingtonului"- cel mai recent editorial al lui David Rothkopf, reprezintă sursa de inspiraţie pentru realizarea acestui articol. Ideile enunţate de jurnalistul american sunt valabile şi pentru societatea românească. Din acest motiv, îmi asum misiunea de a le populariza.

Este mai sigur să scrii un articol care nu jigneşte pe nimeni decât să scrii unul care chiar aduce ceva nou (o afirmaţie la care subscriu din toată inima!).

Cetăţeanul secolului XXI putea fi unul informat, cu un nivel al pregătirii peste medie, capabil să ia decizii care să-i influenţeze existenţa. Asta spera academicianul britanic Richard Barbrook în anul 1995. 


Americanii au o relaţie incomodă cu inteligenţa. Sunt absolut fericiţi să glorifice geniul, cu condiţia să nu-i facă să se simtă incomod sau să ceară prea mult de la ei. 

20 de ani mai târziu, David Rothkopf semnalează recurenţa unui fenomen numit „înăbuşirea inteligenţei", a cărui expresie la nivelul maselor este dată de aşa numitul „intelectualism popular". Ca o consecinţă a hiperpolitizării discursului, pentru publicul american primează formarea de convingeri, deţinerea de cunoştinţe trecând pe planul secundar. Aceasta tendinţă este prezentă şi în România prin intermediul canalelor de ştiri, care au un rating tot mai mare. Emisiunile de tip dezbatere sunt modelate pe o audienţă specifică, acestea urmărind puncte de vedere ce susţin convingeri deja formate. Este o temă pe care am abordat-o şi cu alte ocazii pe acest blog: ponderea tot mai mare a consumatorilor pasivi ai informaţiei din presă.

Nu mai este nevoie de o autoritate opresivă care să coordoneze o acţiune de ardere a tuturor cărţilor, la fel ca în romanul lui Ray Bradbury- Farenheit 451, în condiţiile în care vânzarea de carte a scăzut semnificativ. Timbrul cultural poate îndeplini acelaşi rol ca personajul principal, "pompierul" Guy Montag. Acest intelectualism popular aduce după sine uniformizare, o relativizare a tuturor valorilor. Se pare că ne apropiem cu paşi repezi de tipul de societate distopică redată în paginile cărţii lui Ray Bradbury: o persoană cultă poate reprezenta un pericol pentru ceilalţi, „un pisc prea înalt care îi înfricoşează şi cu care trebuie să se compare". 

David Rothkopf afirmă că americanii din clasa de mijloc au obiceiul de a cumpăra anumite cărţi doar pentru că sunt la modă şi, implicit, pentru a face impresie. Pentru cei care le şi citesc, profesoara mea de limba română din liceu avea un sfat: lectura unei cărţi nu trebuie făcută cu sensibilitatea unei „coafeze sentimentale". 

 

În editorialul din revista Foreign Policy, David Rothkopf ne împărtăşeşte un aspect din cariera sa de profesor universitar: „Am ţinut cursuri postuniversitare timp de mai mulţi ani şi, practic, trebuia să anunţ consilierii psihologici dacă dădeam cuiva orice notă mai mică de B". O situaţie cauzată de părinţi, care sunt preocupaţi mai mult de intrarea copiilor la facultăţi de prestigiu decât să fie notaţi conform standardelor. Vă sună cunoscut, nu?

Nu am citit şi nu mă interesează cine a propus noul regulament şcolar. O singură prevedere mi-a atras atenţia, cea care a făcut atât de multă vâlvă în presa românească: dreptul părinţilor de a contesta notele obţinute de copii la şcoală, mai exact rezultatele evaluărilor scrise de la clasă. Nu era destul că didactica postmodernă a încătuşat profesorul, transformându-l într-un moderator, un "orientator" al învăţării. Acum, acesta poate fi şi interogat, anchetat şi torturat în public. Notarea nu va mai avea nicio legătură cu descriptorii de performanţă. Vor urma generaţii cu rezultate excepţionale- o minunată lume nouă ni se va deschide. Aşa că să nu ne opunem schimbării...