Glasul roţilor de tren
0
N-am mai călătorit cu trenul românesc de ceva vreme. Dar mi s-au povestit destule ca să mă consider deţinător al unor informaţii temeinice.
Nu despre privatizarea CFR Marfă vreau să vorbesc. Desăvârşita mea nepricepere în materie m-a determinat, în 1992, s-o aleg, din singurele două comisii vacante ale Senatului, cea de privatizare şi cea militară, pe aceasta din urmă, deşi n-am făcut armata. N-aveam nici cea mai mică idee pe atunci de cât de relativă este competenţa cu pricina.
Nu vreau să vorbesc nici despre obligaţia de a fi cât de cât informat în domeniul care îţi este încredinţat spre oblăduire, deşi, recunosc, nu m-a frapat atât ignorarea de către noua ministresă a Transporturilor a preţului billetului de metrou, mai ales că mijlocul de transport cu pricina nu era de resortul d-sale, nici chiar faptul că n-a dorit să se pronunţe asupra CFR în general, sub cuvânt că n-a mai călătorit cu trenul de când era studentă. Dar pot să trag de aici concluzia că automobilul de serviciu sau proprietate personală a devenit cel mai sigur mod de rupere de realitate pentru politicieni.
O călătorie cu rapidul
Nici eu n-am mai călătorit cu trenul românesc de ceva vreme. Dar mi s-au povestit destule ca să mă consider deţinător al unor informaţii temeinice. Iată, fiindcă veni vorba, ce mi-a povestit fiica mea despre o călătorie cu un tren rapid de la Timişoara la Bucureşti de acum mai puţin de o lună.
Trebuie să vă spun că fiica mea are 11 ani şi nu călătoreşte singură. A fost însoţită de bunica ei dinspre mamă. Aşa că versiunea oferită de fiica mea a putut fi coroborată cu aceea a bunicii.
N-am, prin urmare, nicio suspiciune cu privire la veridicitatea celor relatate. Tren rapid, aşadar, judecând mai cu seamă după preţ, fiindcă, judecând după numărul de ore necesare parcurgerii celor vreo 600 de kilometri dintre cele două oraşe, era mai degrabă o cursă locală pentru navetişti. Şi mă refer la orarul înscris în mersul trenurilor, nu la timpul real de care a avut nevoie ca să ajungă în Gara de Nord.
Vă întreb în paranteză: ştiţi că distanţa Bucureşti-Giurgiu e parcursă de trenurile de astăzi în exact acelaşi timp de care aveau nevoie trenurile de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când a fost inaugurată calea ferată românească? Am închis paranteza.
Clasa I sau clasa a II-a?
Date fiind multele ore ale călătoriei, fiica mea şi bunica ei şi-au oferit confortul unui bilet la clasa întâi. După un timp şi-au dat seama că instalaţia de aer condiţionat nu funcţiona. Era groaznic de cald în compartiment. Caniculă era şi afară. Aleseseră o zi proastă, ce mai vorbă! Controlorul le-a sfătuit să se mute la clasa a doua, cu bagaje cu tot.
La clasa a doua, altă bucurie: lume ca la balamuc, murdărie pe banchete şi pe jos, mirosuri amestecate, dar permiţând totuşi depistarea celui care venea de la toaletele necurăţate de cine ştie când şi ale căror uşi nu se închideau cum trebuie. În aceste condiţii, greu de luat o hotărâre: până la urmă, căldura înăbuşitoare de la clasa întâi a fost preferată duhorii de la clasa a doua. Obligate să aleagă între cele două rele, fiica mea şi bunica ei n-au băgat de seamă că trenul mergea ca melcul.
Noroc, dacă noroc se cheamă, că le-am sunat eu pe telefonul mobil, ca să văd dacă ajunseseră la Bucureşti, unde, după socoteala mea, ar fi trebuit să se afle. S-au uitat pe geam, au întrebat şi au descoperit că nu trecuseră nici măcar de Craiova. Nu se poate, am zis eu, consternat, în ce soi de tren v-aţi urcat, cum să nu fi ajuns nici la Craiova? Din cauza căldurii, există riscul deraierii, mi-a explicat, în felul ei un pic pedant, fiica mea. Păi, am replicat eu, ştiam că s-a constatat că liniile nu se dilată niciodată suficient de mult pentru a se produce accidente, dovadă că au şi fost sudate şi nu se mai aude, ca în copilăria mea, glasul roţilor de tren. Tata, mi-a atras atenţia fiica mea, nu-mi arde acum de amintiri legate de glasul despre care vorbeşti.
M-am resemnat şi nu i-am mai spus că glasul cu pricina ţinea de poezia mersului cu trenul. Vă daţi seama de ce replică usturătoare aş fi avut parte de la o călătoare aflată în plină proză feroviară actuală!
Când am telefonat din nou, trenul stătea pe loc, greu de ghicit ce loc. Deşi nu mai era căldura dinainte, terasamentul continua să nu pară sigur diriguitorilor de la CFR Călători. Statul pe loc elimina complet riscurile. După un timp, din ce în ce mai greu de apreciat, fiindcă îşi întindea trupul şi devenea veşnicie, vorba poetului (am eu ce am cu poezia!), trenul s-a pus în mişcare, tot ca melcul.
Norocoşii pasageri
Spre miezul nopţii s-a târât la unul din peroanele Gării de Nord. Pe tabelele de afişaj, orele de întârziere erau strategic reduse la jumătate, iar la birourile de informaţii nu se ştia nimic sigur. Nu de alta, dar spre confortul moral al celor fără ceas care îi aşteptau pe norocoşii pasageri. Norocoşi! Nu e nici greşeală, nici ironie: în definitiv, ajunseseră la destinaţie. Când vorbim de CFR, te poţi aştepta la un rău mult mai mare!
Cine mai aude astăzi glasul roţilor de tren?
Se încarcă comentariile...
