Dintr-un maldăr de priorităţi, urgenţe şi restanţe de-a lungul şi de-a latul României, o minte sadic-zvăpăiată a pescuit exact amânabilul: rebotezarea trenurilor. Topârceanu trebuie reformulat: „Ce să fie? Nu-i nimic, / A trecut un inter-regio". Pensionari fără şcoli înalte, precupeţe trupeşe, frezori neînzestraţi cu darul limbilor străine şi bătrâni din funduri de ţară dezbat împreună dilema: la ce bun acest rebranding, mai ales că, după cum se va vedea mai jos, el se reduce la un artificiu onomastic? De ce să renunţi la personal, accelerat şi rapid, optând în schimb pentru sonorităţile italiene ale lui „regio" şi „inter-regio"? Ce noimă au silabele cu ecou calabrez sau emilian într-o ţară unde trenurile circulă în continuare prost, fâşneţe ca melcul şi grăbite ca ţestoasa de Galapagos? Să fie vorba de ceva impus de cine ştie ce directivă europeană care vizează armonizarea mecanică a unor lucruri nu întotdeauna armonizabile? Bine, dar atunci de ce nimeni din SNCF nu se grăbeşte să prezinte scuze pentru disconfortul şi serviciile mediocre care trebuie plătite la fiecare şase luni cu o creştere de şapte la sută a preţului? Cărei perversiuni datorăm mereu obligaţia de-a da mai mult pentru a primi mai puţin?

Până când pastramagioaica din Dorohoi, paznicul de depozit din Feteşti şi hornarul din Strehaia vor învăţa că „regio" înseamnă „personal" şi „inter-regio" fie „accelerat", fie „rapid", mai trebuie spus un lucru: sursa italiană de inspiraţie a redenumirii nu e o întâmplare. Dintre ţările Occidentului, cea care conduce în clasamentul derutei feroviare e Italia. Dacă modelul de urmat ar fi fost Franţa, Austria, Elveţia sau Germania, pasagerii români ar fi avut motive de jubilaţie. Prin contrast, trenurile italieneşti au un comportament imprevizibil, se strică la jumătatea călătoriei, opresc în locuri prin care ar trebui să treacă în goană şi uită să oprească în gări unde s-ar cuveni, conform mersului trenurilor, s-o facă. Şi-atunci, de ce să preiei acest model? Doar fiindcă răul se învaţă şi se propagă mai uşor? Doar în virtutea străvechiului obicei românesc al selecţiei negative? Sau fiindcă totul e cosmetică, formă fără fond şi praf în ochi?

Ultimul răspuns pare cel corect. Introduse în România, „regio" şi „inter-regio" rămân deocamdată simple alinturi melodioase, tichii de mărgăritar cerşite intens de cheliile unor oameni fără apetit pentru rezolvarea problemelor adevărate. Trenul intercity 591 Bucureşti-Timişoara, în care m-am suit cu trei zile în urmă, e în această privinţă un exemplu adecvat de inadecvare. Deşi denumirea îl recomandă ca pe un mustang al căilor ferate, viteza lui medie de deplasare îl situează între bicicletă şi Trabant. Deşi ai loc în vagonul 4, constaţi pe peron că trenul are doar trei vagoane: 1, 2 şi 3. (E adevărat, controlorul, care te ştie de la televizor, are un moment de stinghereală buimacă, şterge pe furiş 3-ul de pe tăbliţa vagonului, scrie în locul lui 4 cu un marker şi, pentru confortul tău psihic, îi pune pe ceilalţi pasageri din vagon în situaţia de blatişti fără voie, asta dacă pe biletul lor scrie 3 în loc de 4.) Deşi ţi-ai luat bilet după schimbarea de mers al trenurilor, de vină eşti tu, nu cel care a greşit. Deşi distanţa dintre Bucureşti şi Timişoara e de vreo cinci sute şaizeci de kilometri, iar trenul circulă ziua, nu există vagon restaurant. Insist, într-un intercity. Deşi nu ninge şi nu plouă, întârzierea bate spre treizeci de minute la dus şi spre trei sferturi de oră la întoarcere. Glasul roţilor de tren nu înseamnă câtuşi de puţin că treburile merg ca pe roate. Poate doar ca pe nişte roate în care ne vârâm singuri beţe, pentru a ne mira apoi cât de des ne poticnim, umplându-ne uneori de nervi, alteori de noroi şi întotdeauna de ridicol.

Radu Paraschivescu
este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului, despre care scrie constant, participând totodată la emisiuni de profil radio-tv şi scrie pentru ''Adevărul''.