Ghiţă ciobanul, tată şi fiu, într-o seară de vară, pe ploaie

Nu se poate despărţi de oi pentru că nu se poate despărţi de amintiri. Din aceste amintiri lipseşte copilăria, cu toate că e prezent în ele un copil, iar copilul acesta este chiar el. N-a apucat să înveţe să se joace, sau poate că din dorinţa de a se juca a fugit împreună cu nişte ciobani sibieni de acasă.

Împlinise 10 ani şi până la vârsta de 16 ani a avut un singur acoperiş desupra capului: cerul! Iarba câmpului a fost de cele mai multe ori patul în care a dormit. Când se întâmpla să-i fie frig, şi se mai întâmpla câteodată, îşi trăgea peste el un cojoc miţos, iar peste cojoc crivăţul. Ar fi dus mai departe viaţa aceasta, dacă nu venea peste baciul la care era angajat colectivizarea.

S-a întors în Cotnariul natal cu 6 ani de copilărie pierduţi, dar cu un cârd mic de mioare. Asta era toată plata lui pentru miile de kilometri de umblat cu turma prin ţară. Dar tot nu i-a trecut. I-au trecut anii copilăriei, dar visul de a fi cioban, nu. Aşa că n-a stat prea mult pe gânduri când fostul  stăpân l-a chemat la Arad, pentru a se ocupa împreună de stâna unui IAS.

Toate astea se întâmplau cu mai bine de 50 de ani în urmă. Azi, Ghiţă ciobanul, tatăl, locuieşte într-o comună din preajma oraşului Sântâna, neîncetând nicio clipă să fie, aşa cum îi place să spună, moldovean din apropierea Hârlăului. Şi nu numai el, ci şi fiul său, Ghiţă, care s-a născut şi a copilărit în partea de vest a ţării.

Tatăl şi fiul au împreună 1.500 de oi. Ai putea crede că sunt nişte oameni bogaţi. Sunt, într-adevăr, dacă primului îi iei în calcul amintirile, iar celui de-al doilea speranţele. Dacă e să socoteşti după numărul de oi, paguba  se ţine mai mereu de mână cu câştigul. Ghiţă tatăl şi Ghiţă fiul sunt ciobani nu în Noua Zeelandă, ci în România, unde şeful de post îşi aduce aminte de Paşti că i-ar trebui un miel, dar în loc de unul ia vreo şapte-opt, că are şi el nişte şefi, ăia de la finanţe se înfiinţează şi ei. Şi tot aşa, alţii şi alţii, întrucât alde Ghiţă, după o jumătate de secol de stat în Ardeal, şi chiar de venit pe lume, unii dintre ei, aici, sunt, orice s-ar spune, nişte venetici!

Ca şi cum dijma autorităţilor n-ar fi de ajuns, mai dă câteodată iama şi Dumnezeu, ba sub formă de secetă, precum anul acesta, ba sub formă de tornadă, cum a fost acum câţiva ani, când o pâlnie de aer năpustită din senin s-a rotit deasupra stânei, lund două din cele trei saivane pe sus. Au zburat ce-au zburat ţiglele şi cărămizile prin aer, după care s-au întors înapoi pe pământ, transformate într-o pulbere roşie. Cu cine să te cerţi? Cui să-i spui?  Ghiţă tatăl şi Ghiţă fiul au încercat să-i spună satului, care stat le-a promis că-i va despăgubi. S-a zvonit chiar că despăgubirile respective ar fi ajuns la primărie, nu însă şi la ei. Poate că tot din vina tornadei, ce s-a întors pe furiş şi le-a luat şi pe ele pe sus, numai că, spre deosebire de saivane, n-a mai căzut nimic îndărăt pe pământ! Dar moldovenii de lângă Sântana nu s-au supărat pe stat şi nici pe primărie. Pe Dumnezeu, nici atât.

Da vara să se termine când i-am cunoscut. Seceta părea să se termine şi ea. Ghiţă tatăl abia se întorsese de la spital. A fost cât p-aci să rămână fără un picior. Însă doctorii din Cluj l-au salvat. Stăm în jurul unui foc pe care sfârâie pastrama de miel. Dincolo de streaşină, sfîrîie până în depărtările câmpului ploaia. Dumnezeu ne iubeşte, totuşi, zice Ghiţă tatăl. Statul, nu prea, zice Ghiţă fiul. Asta nu-l împiedică să rîdă. Îmi închipui că din pricina ploii şi a fiului său de trei ani, care aleargă cu o  joardă în mână prin ploaie.Întrebaţi-l ce vrea să se facă, mă îndeamnă tatăl. Îl întreb. Cioban, răspunde cel mic, râzând aidoma tatălui.

E aproape seară. E aproape toamnă. E aproape bine. Plouă, în timp ce pastrama sfărâie pe foc mai de departe.