Gheorghe Mărmureanu, seismolog: „Roşia Montană e într-o zonă seismică activă“

Gheorghe Mărmureanu, seismolog: „Roşia Montană e într-o zonă seismică activă“

Gheorghe Mărmureanu

Gheorghe Mărmureanu a trimis autorităţilor mesaje privind caracteristicile seismice din Banat. Deocamdată nu a primit răspuns.

Ştiri pe aceeaşi temă

Joacă rolul pompierului atunci când diverşi „specialişti" prevăd cutremure catastrofale. Îl enervează cei care-l sună, panicaţi, să ceară informaţii despre cutremurele mici şi „normale" care au loc în fiecare zi. Plecat dintr-un sat din apropierea Bacăului, se autoironizează cu un umor specific moldovenesc: „un paysan care-a ajuns în America la doctorat!" La aproape 72 de ani este încă neobosit: gestionează proiecte de milioane de euro la Institutul de Fizică a Pământului, unde e încă director (onorific), şi se bate pentru altele. Nu crede că seismele pot fi prevăzute cu ştiinţa de azi. Tocmai de aceea, avertismentele sale sunt luate, în general, în seamă.

Primii ani de şcoală i-aţi făcut în judeţul Bacău, într-o perioadă grea, imediat după război, greu de imaginat astăzi. Aveaţi uniforme, de pildă?

Nici vorbă! Promoţia mea, care a început şcoala în 1946, a cuprins şi copii care erau cu un an sau doi ani mai mari, că nu fusese învăţător în sat. La început, unii nu aveau nici încălţări, nici nu se punea problema de uniforme. Atunci, copiii primeau uniforme dacă intrau la o şcoală profesională, după cele şapte clase elementare. Acolo însă primeai o îmbrăcăminte excepţională! Aveam şi colegi care de-asta s-au dus la şcoli profesionale la Piatra Neamţ sau la Bârlad... A fost tot pe atunci şi perioada cu foametea, ceva îngrozitor. Întâmplător, părinţii mei o duceau mai bine, aveau o moară de vânt, tatăl meu şi bunicul meu erau constructori. Dar am avut în sat oameni care mâncau frunze. Au şi murit...Copiii, indiferent de perioadă şi de greutăţi, tot copii rămân până la urmă. Ce jocuri aveaţi atunci?Nu jucam fotbal, nici nu
ştiam ce e pe-atunci. Jucam în schimb oină. Şi mai aveam acasă vreo şapte-opt oi pe care le fugăream. (râde)

Cursul de acomodare din Statele Unite, iulie 1968

Care e prima dumneavoastră amintire despre un cutremur?

Ţin minte că eram într-o vacanţă, prin clasa a VI-a. Iar în satul meu, către răsărit, era un deal mare, aşa... Pe la ora 9 dimineaţa a fost un cutremur de ştiu că nu mai puteam să mă ţin în picioare. Şi m-am suit într-un copac. Iar aerul căpătase parcă ceva apos.. Mai ştiu că în manualul de ştiinţe naturale era un pasaj despre cutremurul din '40... Iar acolo scria că acel cutremur a durat foarte mult fiindcă zăcămintele de sare şi de cărbune fuseseră exploatate nemilos şi au căzut tavanele minelor. De fapt, încă nu se descoperise, şi abia în 1948 un savant din Anglia a lămurit situaţia, că pot exista cutremure de mică şi de mare adâncime. Iar lumea nu înţelegea atunci, nici nu putea, că nu era aparatura suficient de bună, cum se produceau cutremurele de adâncime.

Vă fascinau de atunci seismele?

Nu, de fapt nu m-au interesat mult timp, eu am făcut mai întâi construcţii şi apoi matematica... Când am terminat şcoala elementară am zis: mă duc la un liceu teoretic. Şi n-am greşit. Terminasem cu media maximă primele clase şi eram deja pe partea asta... Dar prima dată, am vrut să devin geolog, pentru că văzusem, prin clasa a X-a, la Bacău, un film sovietic cu geologi plecaţi în expediţie în munţii Pamir... Era şi primăvară, aerul circulă mai repede şi sângele circulă mai repede şi am zis: „Gata, mă fac geolog!" Mă pasiona deja pământul. Şi când m-am dus acasă - pe jos - făceam de la tren pân-acasă câte 50 de kilometri...

Atât de mult? În cât timp îi parcurgeaţi?

... Îmi lua o zi întreagă, de dimineaţă până seara. Vara era bine, iarna era mai complicat, că trebuia să trec prin două păduri. Erai tu, drumul şi gândurile tale. Iar odată, stând de vorbă, acasă, cu tatăl meu, i-am spus că „vreau să fiu geolog". M-a întrebat: „Mă, tu n-ai ce mânca?" Veniseră pe-acolo doi indivizi, îmbrăcaţi în salopete, cu nişte saci de pietre în spinare, cu câte un ciocan, plini de praf, nemâncaţi, vai de capul lor, ai mei îi hrăniseră.  Aşa că taică-meu m-a întrebat aşa, nemulţumit: „Mă, tu n-ai ce face? N-ai ce mânca?"

Citeşte şi:
Gheorghe Mărmureanu, seismolog: „Roşia Montană e într-o zonă seismică activă"


Ce-aţi făcut după liceu?

Am dat concurs şi am intrat profesor de matematică într-o comună mai mare, pe lângă Bacău. Înaintea mea fusese profesor un domn cam „prieten cu paharul", copiii fuseseră nevoiţi nu de puţine ori să-l scoată de sub catedră. Când am ajuns acolo, directorul m-a luat să discutăm: aveam 16 ani şi jumătate, eram foarte slab, cred că aveam 20 de kilograme sub înălţimea mea, şi-mi dau seama că se întreba ce puteam eu să fac... Era supărat că niciunul dintre copiii care învăţaseră cu fostul profesor nu intrase nicăieri... Şi aproape toţi elevii au rămas în şcoală să repete clasa a VII-a. La prima oră m-am prezentat: „Profesorul Mărmureanu". Şi le-am zis să scoată câte o foaie de hârtie, ca să văd ce ştiau. Aveţi cuvântul meu: n-au fost în stare nici măcar să copieze de pe tablă exerciţiul. Aşa că mi-a mers buhul că „la şcoală a venit unul mic, negru şi şi rău". Dar la sfârşitul anului „mi-au" intrat toţi la şcoală, şi apoi, pe unii dintre ei i-am avut şi studenţi, mă urmăreau cumva prin şcoli...

La planşetă, student în anul V, în 1962

De ce aţi făcut apoi construcţiile? Din cauza tradiţiei de familie?

Şi de asta, iar mie îmi plăcea matematica... La Politehnica din Iaşi era o bătaie nebună pe-atunci. Erau unii care dădeau a patra sau a cincea oară, iar la Construcţii erau 12 pe loc. De ce? Pentru că erau câte 55 de locuri pe an. Dar 20 dintre ele se dădeau prin aşa-numitele burse de stat, către cine trebuia... Iar pe cele 35 de locuri care rămâneau se băteau câte 400 şi ceva de oameni. Am făcut cinci ani şi jumătate de şcoală - atât era facultatea pe timpul ăla, şi pe urmă am plecat în armată. Între timp, mă pregăteam intens în limba rusă: luasem cu mine două tomuri după care învăţam, că intenţionam să candidez pentru doctorat la Moscova.

Şi cum aţi ajuns să faceţi până la urmă doctoratul în Statele Unite?

Situaţia era foarte complicată, pentru că erau cinci generaţii înaintea mea care nu-şi făcuseră doctoratul. La Iaşi erau numai doi conducători de doctorate: unul era într-un domeniu care nu mă interesa. Celălalt mi-a spus: „Domnule Mărmureanu, dumneata eşti tânăr! Sunt printre profesorii dumitale oameni care încă aşteaptă!" Aşa că am plecat la Bucureşti, mai ales că făcusem şi matematica, în paralel, şi începuse să mă pasioneze povestea asta. Începusem să fac experimente pe cristale, pe deformările plastice. După multe încercări şi refuzuri, am ajuns la academicianul Ştefan Bălan, care era atunci şi ministru al Învăţământului. Avea lunea, de la 8 la 10, cursuri de mecanică teoretică la facultate. După ce m-am prezentat, să vedeţi ce mi-a spus! Că România urma să extragă aluminiu. „Vrem să ştim dacă putem folosi acest material în construcţii. Dacă eşti de acord, eu îţi conduc doctoratul şi te trimit în Statele Unite să faci cercetare!". Eram un simplu paysan (n.r. - ţăran) de la Iaşi, vă daţi seama? Am dat toate examenele necesare în 10 luni. Eram şase candidaţi şi am intrat patru, la doctoratul condus de profesorul care era şi ministru al Învăţământului. Deci în iunie 1967 am început să mă documentez, dar nu aveam aluminiu. Şi-atunci am făcut o scrisoare către un om de afaceri american, care era şi profesor universitar, Clark îl chema. Şi m-am dus cu scrisoarea la profesorul Bălan, dar la minister. Şi-i spun: „Domnule profesor, am făcut o scrisoare către profesorul Clark, din Statele Unite..." A început să ţipe la mine. „Cum să mergi la americanii ăştia care-i bombardează cu napalm pe prietenii noştri din Vietnam?!" Ţipa la mine. Nu înţelegeam de ce. Că luasem toate examenele cu 10, totul, absolut. Eu nu m-am prins că probabil avea microfoane acolo, sub birou... Şi am ieşit afară cu spatele, ca un câine cu coada între picioare. M-am dus în Cişmigiu, m-am aşezat pe o bancă şi am stat acolo cred că o oră şi jumătate, poate două... Mă gândeam ce pot face. Şi până la urmă m-am decis. Scrisoarea era pe numele meu: Gheorghe Mărmureanu, asistent. Mă duc la Poşta Centrală şi o trimit în SUA. După două săptămâni, primesc şi răspunsul. O scrisoare de la profesorul Clark, o am şi acum, pe foiţă de aluminiu aurit...Teribilă scrisoarea: Clark spunea că-mi dă două-trei tone de aluminiu şi pot face cercetarea la Cornell University. Şi mă duc la profesorul Bălan, dar nu la minister, ci la catedră. Am fost inspirat. Dacă la minister ţipa la mine, la catedră m-a luat în braţe şi-a zis: „Te trimit în Statele Unite imediat". A fost extraordinar!

Cum a fost în State?

Să ştiţi că nu a fost simplu. Eram un om pornit dintr-un sat din Bacău, care s-a certat cu ministrul Învăţământului la el în birou şi a zburat cu avionul, ceea ce, la timpul acela, era extraordinar! Odată ajuns în America, am avut două luni de acomodare cu viaţa de acolo: făceam cursuri şi vizite la diferite familii. Aveam  şofer la dispoziţie şi făceam câte 70 de kilometri pe zi. Spre Universitatea Cornell, care era în apropiere de Niagara, am plecat într-o seară, la ora 11 şi am ajuns a doua zi după-amiaza. După ce-am stat un timp la un hotel studenţesc, am găsit un anunţ că un tip căuta coleg de cameră în oraş, voia să împartă chiria. Era un puşti, îl chema Allan, originar din Sacramento. Amândoi am împărţit chiria, 70 de dolari în total, pentru un hol mare dintr-o vilă, care fusese transformat în cameră pentru studenţi.

Gheorghe Mărmureanu , în centrul de alertă rapidă la cutremure de la Măgurele



Colegul dumneavoastră urma aceeaşi specializare?

Allan făcea istorie şi matematică, deşi avea bursă de la o firmă de chimie. Sistemul ăsta funcţionează şi acum în Statele Unite şi mi se pare extraordinar: poţi face ce vrei tu, fără să fii obligat să lucrezi apoi pentru firma care-ţi plăteşte studiile. Ea e scutită de taxe pentru banii pe care-i investeşte în educaţia unor tineri. E o chestie formidabilă, ar trebui să avem şi noi aşa ceva!  Iar copiatul nu există. În grupa noastră erau 20 de oameni. Şi am văzut că unul care stătea lângă mine, un american de origine africană, stă acolo liniştit şi nu scrie nimic. M-am întrebat de ce nu încearcă să copieze de la mine, pentru eram dintr-o ţară comunistă? Şi Allan mi-a explicat. „Uneori se mai întâmplă să copieze câte unul. Şi eu termin facultatea, şi el. Dar niciodată nu voi face afaceri cu el, pentru că ştiu că este necinstit." Asta era mentalitatea lor! 

"A început să ţipe la mine. «Cum să mergi la americanii ăştia care-i bombardează cu napalm pe prietenii noştri din Vietnam?!»''

"Eram un om pornit dintr-un sat din Bacău, care s-a certat cu ministrul Învăţământului la el în birou şi a zburat cu avionul.''

„În SUA, viaţa mea de noapte era-n laborator"

Ce v-a făcut să reveniţi în România?

Să ştiţi că acolo n-a fost foarte uşor. Viaţa mea de noapte în Statele Unite era-n laborator: aveam experimente care ţineau până la 4-5 dimineaţa. Odată ce ai pornit un experiment, trebuie ca el să se încheie, nu poţi să-l opreşti cînd vrei tu! Trebuia să lucrez singur cu toate utilajele, de la microscop la bormaşină, să notez toate rezultatele... Dar în timpul bursei am strâns destui bani ca să mai pot rămâne acolo încă un an. Dar ştiam sigur că academicianul Bălan semnase pentru mine când am plecat. M-am gândit că n-aş vrea să-mi construiesc eu fericirea pe necazul altora. Aşa că m-am întors, în 1972. Şi m-am angajat la Centrul de Mecanica Solidelor din subordinea Ministerului Învăţământului.

Cu delegaţia chineză, după cutremurul din 1977

Marele cutremur din 1977 cum v-a prins?

Eram la facultate, profesor, şi lucram şi la Institutul de Mecanica Solidelor. Iar cutremurul m-a prins după ce ţinusem un seminar la facultate, acasă, într-un bloc din Militari, de pe strada Floarea-Roşie. Ajutam copilul unor vecini, care era în clasa a X-a, la o problemă de algebră. Eram de fapt în apartamentul acestor vecini, la o masă, iar când prima mişcare a început, ne-am deplasat cu totul, mese şi scaune, tocmai la timp ca un bibelou, un tigru mare din sticlă să nu-mi cadă în cap! Am ieşit imediat de acolo, m-am dus acasă şi am găsit-o pe soacră-mea în bucătărie, încă ţinea de grătarul pe care-l pusese pe aragaz ca să facă o friptură. Nevastă-mea îi făcea baie fiică-mii - şi ca să vedeţi ce înseamnă instinctul - copilul se băgase sub chiuvetă. Vrancea are această particularitate: când se rupe, se rupe! Iar convingerea mea este că nu pot fi prezise cutremurele, cel puţin cu ce ştim noi până acum.

Lui Ceauşescu îi era teamă de cutremure?

Nu ştiu. Dar ştiu că şi-a pierdut controlul când a aflat ce s-a întâmplat în România. Era plecat pe undeva prin Africa. Iar un membru al delegaţiei respective mi-a povestit că pur şi simplu nu-l mai recunoşteai, vorbea aiurea, îşi pierduse controlul.

Acum staţi tot în Drumul Taberei, nu?

Da, într-un bloc cu patru etaje, făcut din 1962. Nu-mi fac probleme.

Cât de sigure sunt blocurile astea vechi?

Unele dintre ele sunt mai sigure decât cele făcute în ultimii ani. Pentru că multe din clădirile noi n-au ţinut seama de specificitatea cutremurelor din Vrancea. Un cutremur de 7,4 grade, care nu face mare lucru în Japonia, dacă se produce în Vrancea e catastrofal. Pentru că aici, cutremurele sunt foarte adânci, până la 200 de kilometri. Iar perioadele de vibraţie sunt mari. În schimb, cutremurele de suprafaţă, care au loc în toată Europa şi la care sunt calculate construcţiile noi, seamănă cu o injecţie foarte rapidă.

Care mai e azi calitatea studenţilor?

Am în prezent şapte doctoranzi. Şi am probleme cu unii. Noi nu înţelegem, de exemplu, că învăţământul nu se termină în momentul în care ai intrat în doctorat. Noi asta facem în România: ai terminat doctoratul, de acuma, gata, ai ajuns în paradis.

Trebuie să-ţi menţii curiozitatea...

Absolut. Spre exemplu, colegul meu de cameră din America, după ce a dat doctoratul astăzi, mâine a plecat să facă un alt curs, pentru
a-şi completa cunoştinţele şi a face un proiect bun din toate punctele de vedere. Din învăţământul nostru trebuie scoase buruienile, ca materie. Pe de altă parte, învăţământul trebuie diferenţiat pe posibilităţile şi capacităţile fiecărui copil. Dacă unui copil nu‑i place matematica sau fizica, de ce trebuie să-l chinuim cu aceste domenii? În Statele Unite, din experienţa pe care am avut-o eu acolo, şcoala este capabilă, încă din clasele mici, să dirijeze copilul către acele aptitudini pe care le are.

Vă pregăteaţi, chiar când am venit la dumneavoastră, să-i trimiteţi un e-mail ministrului Mediului, Laszlo Borbely, apropo de unele probleme pe care le-ar putea presupune exploatarea de la Roşia Montană...

Da, vreau să-i atrag atenţia că-n zona aia au fost înregistrate peste 450 de cutremure în ultimii 200 de ani, unele de peste 5 grade pe scara Richter. Sistemul seismic de acolo poate da cutremure de până la 5,7 grade. Asta înseamnă că în zonă există falii, mici sau mari. Din cauza acestui sistem seismic, în 1986, când studiam amplasamentul unei centrale nuclearo-electrice în zona Clujului, am decis să nu continuăm în această zonă. Iar o exploatare minieră aici presupune şi un baraj! Barajul este baraj, e o construcţie de peste 100 de metri înălţime, care ar ţine această apă cu cianură şi nimeni nu poate garanta siguranţa lui la un cutremur cu o magnitudine de peste 5 grade... Toată zona Roşiei Montane, toată zona Munţilor Apuseni, toate izvoarele de-acolo riscă să fie otrăvite dacă lucrurile nu sunt făcute cum trebuie, iar apa se scurge prin aceste falii, în sol. Nu ştiu dacă toate riscurile au fost luate în calcul. Eu nu am nimic contra exploatării aurului, dar acum există şi alte tehnologii, fără cianuri!

"În zona aia au fost înregistrate peste 450 de cutremure în ultimii 200 de ani, unele de peste 5 grade pe scara Richter. Toată zona Roşiei Montane, toată zona Munţilor Apuseni, toate izvoarele de-acolo riscă să fie otrăvite.''

CV

- A făcut planurile de la Cernavodă
- 3 decembrie 1939: s-a născut în Onceşti, judeţul Bacău
- 1963: Facultatea de Construcţii, Politehnica Iaşi; devine asistent
- 1968-1972: perioada doctoratului la Cornell University (SUA)
- 1979-1990: cercetător Centrul de Fizica Pământului şi Seismologie (proiectează, între altele, sistemul antiseismic de la Centrala Nucleară de la Cernavodă)
- 2000-2011: director Institutul Naţional pentru Fizica Pământului

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: