Geografia determină istoria

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

România este numai un interes geografic nu şi unul istoric. Investitorii vin pentru resursele minerale luate pe nimic prin trădarea puternicilor zilei şi nu vin pentru bunăstarea locuitorilor prin investiţiile lor.

Motto: “România e geografie, nu e istorie. Înţelege cineva acest tragic?” (Emil Cioran)

Axa Moscova-Washington-Bruxelles îşi împarte&dispută România din perspectiva intereselor lor geo-strategice, o altfel de hartă, unde popoarele dispar, devin volatile, nesemnificative, în deciziile axei. Tot prin trădarea celor din interior.

Şi aceasta pentru că România se află pe un culoar de trecere. Geografic, desigur. Dar şi Polonia se află pe un culoar de trecere. Tot geografic. De aceea a fost ştearsă de pe harta politică de cel puţin trei ori în istoria modernă. Dar a salvat-o solidaritatea de naţiune, construită instituţional cu ajutorul religiei catolice. La noi, obendienţa ortodoxismului faţă de orice regim politic, trădând poporul şi propriul neam, a impus o altă realitate istorică. Polonia instituţională a adunat întotdeauna fragmentele de hartă, rupte din trupul ţării, pentru a reface harta naţiunii poloneze.   

În consecinţă, deşi geografia fizică ne plasează desigur, pe continentul numit Europa, latura simbolică a geografiei care compune şi defineşte umanul, ne plasează în afara ei. Eforturi au existat şi generaţii întregi s-au pus în slujba lor ca din ceva nedefinit nici pe hartă la 1870 să apară treptat o ţară nouă, o Europă insulară în mijlocul unui ocean turco-slav. Astfel în timp ce Ulysse de Marsillac ducea muncă de convingere cu concetăţenii săi privind “ce este în realitate România”, Regele Carol I purta greul “într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală.” El a reuşit să aducă “o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastîmpăr, el a dus răbdarea care ştie să pregătească şi astîmpărul care ştie să-şi menţină seninătatea(…), într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai cînd acea ţară se străduia să se avînte în marea vîltoare a civilizaţiunii occidentale(…), într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai” (I.G.Duca).

Situaţia ar putea fi salvată din nepăsarea şi ipocrizia fără de margini a oficialităţilor, de către popor sau cum ne simţim bine să spunem uneori, naţiunea română. Dar cum “un popor devine naţiune numai când ia un contur original şi îşi impune valorile lui particulare ca valabile universal” ne întrebăm, care sunt particularităţile care ne mai definesc ca naţiune? Numărul de locuitori?  Modul de viaţă, nivelul de cultură, igiena, preocupările culturale sau subculturale? Emil Cioran – şi nu a fost singurul, a afirmat că “n-am întâlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul. De când există România nici un intelectual n-a murit pentru o idee, nici unul nu s-a substituit vreunei idei.”  Sau cum a afirmat mai simplu, Constantin Beldie: “N-ai înţeles până acum, din cât ai trăit că rumânului nu-i trebuieşte editură şi cultură, fiindcă n-are ce face cu ele? Lui îi trebuie băutură, mâncare şi trai bun!”

Cartea şi cultura este înlocuită de vorbărie, iar “frenezia imitaţiei a dat ţării un ritm pe care în zadar îl vom căuta în «fondul» ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, ţara şi-a simţit instinctiv golurile… am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la haina de fiecare zi pînă la speculaţii metafizice. (…) Fără forme, adică fără Europa (minus substanţa ei), toată România n-ar fi decît o sumă de presimţiri de cultură” (Emil Cioran). Astăzi suma acestor presimţiri se simte de-a dreptul: manele, pagode, baroni, “omul care este” majoritar, si care, şi-a aruncat ultima strigare peste ruinele unei lumi prăbuşite. Cei puţini rămaşi cu speranţe iluzorii legate de o speranţă, indiferent de vârstă, etnie sau confesiune, continuă subterfugiul interbelic, acela de a ne “improviza destinul” căci destinul nostru este previzibil: “vom recade la nivelul ţării noastre.”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite