„Generaţia de sacrificiu” se predă din mână-n mână

Copil fiind, recunosc, sintagma „generaţie de sacrificiu” avea pentru mine ceva incitant. Pur şi simplu, în primele dăţi când am auzit-o şi am asimilat-o pe nemestecate, mi s-a părut o chestie tare, având în ea o doză de motivaţie, care mă ducea cu gândul la ceva bărbătesc, războinic, de învingător.

Pentru mine era ok, dar asta pentru că niciodată, sau o bună perioadă de timp, nu am asociat-o cu nivelul de trai, cu felul alor mei de a fi, sau al multora dintre cei alături de care am trăit acele vremuri. Dar, cu timpul, am avut şi eu descoperirile mele care m-au repoziţionat. Spre exemplu, am aflat că la magazinul de „Tesaturi” nu mâncai pe săturate, ci doar se vindeau stofe şi diferite material textile, iar asta cu “generaţia de sacrificiu” nu era nici pe departe atât de motivantă sau incitantă aşa cum o perecepusem eu iniţial, atunci când nu beneficiasem  de „traducerea” de rigoare, ci era ceva care aducea a destin implacabil sau a blestem ataşat de vagonul istoriei.  Iar noi, printre paporniţe şi sacoşe de rafie, îngrămădiţi în vagonul ăsta.

 Anii au trecut şi sintagma s-a rostogolit fără a ţine cont de trecerea lor, la fel de trist perpetuând eroii generaţiei. Pentru unii, mai mult sau mai puţin de descurcăreţi, apele au lovit puternic în zbaturi, şi viaţa şi-a făcut timp să le zâmbească mai generos. Dar au fost prea puţini. Mulţi însă au fost cei care au trudit spre vremuri mai bune, dar şi aşa au rămas „de sacrificiu”, visând ca măcar copiii lor, ori nepoţii,  să facă pasul  de la paiantă la chirpici ori cărămidă, de la garsonieră la 2 camere, sau si mai mult de atât, de la chirie la proprietate, de la troleibuz la o „Dacie”, de la tabără la concediu şi de la vacanţa la ţară la una pe Valea Prahovei. Asta deoarece multă vreme, pentru majoritatea românilor agoniseala lor a fost un eficient barometru al stării de bunăstare,  întărâtând mirajul evadării din rândul generaţiei lor.

 Bogată în aur, şi-n tot ce ţine de Tabelul lui Mendeleev cu adăugiri cu tot - vezi obstinatia străinilor pentru comoara noastră de sub munţi şi de sub ape, România este o ţară săracă. Averea ei cea mai de preţ sunt oamenii. Dar ei sunt,  material vorbind ori ca împlinire sufletească, la fel de săraci ca şi acum 20, 50, 70 de ani. Nici fuga lui Ceauşescu, nici democratia, nici mult visatul şi feericul  an 2000 nu le-au adus bunăstarea, nici UE, nici Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, nici chinezii şi nici „unchiul Sam”, nu le-au adus românilor prosperitatea, traiul demn şi satisfacţia unei realizări. Înainte de anul 2000, borna atât de îndepărtată în viitor, dar devenită acum pierdută în trecut, mă întrebam cum va arăta România peste câteva zeci de ani. Fiecare zi, nimic altceva decât  o frunză dintr-un copac, adaugă aceeaşi blazare în oameni şi imobilism deopotrivă în oraşele şi sate lor, dar şi în creierii munţilor. 

Nu îndrăznesc să consider invazia mall-urilor prin marile aglomerări urbane şi nici defilarea maşinilor scumpe ca semn al unei prosperităţi a societăţii. Şcoala nu-şi ia bacul, sănătatea este, în mare, tot pe bază de „piramidon” şi apă rece la piciorul de lemn - atâta timp cât accesul este foarte greoi, cercetarea nu are banii pe care şi i-ar dori, ostaşii în căutare de solde mai mari ne mor  prin “afganistane”, iar intelectualii se încolonează în vămi renunţând la tihna casei lor. Studenţii ne pleacă de sub nas şi cine, ce, oare, când vreodatâ îi mai poate aduce acasă după ce dau de rigoarea profesionalismului adevărat? Până şi curvele, cerşetorii şi infractorii au luat  străinătatea la azimut, semn că în ţară nu prea mai e nimic de furat, ori că …nu-şi mai găsesc loc de alţii.

Judecând prin prisma cozilor de la moaşte, a bisericilor pline ochi, în care oamenii nu se mai roagă doar pentru sănătate, ci şi pentru un loc de muncă, sau să le vină copiii acasă,  după păruiala de la pomeni sau promoţii prin magazine, dupa efervescenţa mocangelii şi cozile de la „ajutoarele” europene, după numărul celor care în pragul iernii aşteaptă sfânta subventie,  este destul de uşor de concluzionat că sacrificiul continua. “Generaţia de sacrificiu” se predă din mână în mână ca pe o moştenire de familie, dar cu privirea îngândurată şi cu speranţa că,  mi se şopteşte să închei totuşi pe un ton optimist, celor nenăscuţi încă le va fi mai bine.