Acum gandiţi-vă când aţi văzut ultima oară un grup de băieţi bătând mingea în spaţiul dintre blocuri (dacă el mai există, dacă nu a fost transformat în parcare sau spaţiu pe care s-a construit un alt bloc). Ce credeţi că fac acum aceşti tineri? Despre ce vorbesc? Care sunt lucrurile interzise la care jinduiesc ei?

„Am descoperit că acei conducători care nici nu luptă împotrivă, nici nu dau bir cu fugiţii, sunt adesea neînţeleşi” - W.R. Bion[i].

Fiecare generaţie are drogurile sale. Unii tineri aflaţi la vârsta dintre vârste, la trecerea pragului dintre adolescenţă şi maturitate, găsesc că o anumită substanţă şi nu alta reprezintă ritualul de trecere necesar. Văzut şi mai de departe, drogul unei generaţii spune ceva despre epoca istorică în care aceasta se manifestă – halucinogenele despre schimbarea radicală de perspectivă din anii ’60 – ’70 sau stimulantele despre nebunii ani ’80. Drogurile acestei generaţii sunt „etnobotanicele“ sau, în terminologia de manual, noile substanţe cu proprietăţi psihoactive.

Probabil sunt foarte puţini cei care nu ştiu de existenţa acestor substanţe denumite, cu un termen de două ori impropriu, „etnobotanice“ – impropriu pentru că nu este nimic „etnic” în originea lor şi nimic „botanic” în structura lor chimică. De fapt, opusul este adevărat: sunt primele substanţe care s-au manifestat la nivel global, beneficiind de interconectarea şi deschiderea pieţelor facilitate de internetul ubicuu şi comerţul online. Produse în laboratoare răspândite pe tot Globul, achiziţia lor este la un click distanţă.

Sunt substanţe chimice a căror structură mimează structura drogurilor clasice, dar sunt suficient de diferite de original pentru a rămâne în afara listelor de substanţe interzise şi a fi greu de detectat.

Pentru că sunt structuri chimice modificate, efectele pot „să se asemene cu cele ale drogurilor clasice, dar efecte noi pot apărea, adesea puternice şi devastatoare. În fapt, „etnobotanicele” sunt droguri noi, cu o structură mereu în schimbare (ceea ce le permite să fie cu un pas înaintea eforturilor de identificare şi interzicere) şi, cel mai important din punct de vedere al sănătăţii, cu efecte necunoscute – în 2013, au fost identificate 81 de astfel de substanţe, 101 în 2014 şi altele noi în 2015 (aproximativ 2 substanţe noi în fiecare săptămână), în total 450 de substanţe noi sunt cunoscute până în  prezent[ii]. Această generaţie este pacientul zero al unui nou mod de a crea, de a vinde şi de a consuma droguri în această nouă eră a globalizării.

Ca în cazul cutremurelor a căror intensitate este gradată în funcţie de pagube, vom putea intui magnitudinea fenomenului uitându-ne la consecinţele sale[iii]. Din păcate, în România, cele mai recente date oficiale sunt din 2013[iv]: cele mai multe urgenţe medicale datorate consumului de droguri sunt cauzate de „etnobotanice“ – aproape 45% (mai mult decât dublu faţă de heroină). În plus, se consideră că epidemia de HIV care a afectat România în ultimii ani este alimentată de consumul de etnobotanice pe cale injectabilă. Cererea de tratament în penitenciar pentru dependenţa de etnobotanice creşte de la 8% în 2011 la 20% în 2013. Statul român constatăivnu poate aprecia numărul de decese cauzate de consumul de etnobotanice din cauza „lipsei de experienţă în managementul cazurilor de decese asociate consumului de droguri, de cunoştinţe medico-legale şi juridice, de limitări financiare.”

Interzicerea „magazinelor de vise” în 2012, deşi, în esenţă o măsură bună, a fost, din păcate, singura măsură luată. Consumatorii dependenţi de o substanţă consumată până atunci legal au devenit, peste noapte, infractori, iar dependenţa lor, un viciu care îi făcea pasibili de închisoare. În paralel, au fost retrase finanţările pentru serviciile oferite de organizaţiile nonguvernamentale. Ministerul Sănătăţii rămâne neimplicat în acest fenomen. În vidul astfel creat, s-a întins jocul de-a prinselea între poliţişti şi traficanţi/consumatori; motoarele justiţiei duduie: „În cursul anului 2013 au fost soluţionate 4.513 cauze, ceea ce reprezintă cel mai mare număr de cauze înregistrat pâna în prezent din anul 2001 şi o creştere de 19,55% faţă de anul 2012.” Din acestea „3.649 de dosare au fost soluţionate cu propunere de necontinuare a procesului penal din diverse motive prevăzute de lege” [iii].

Societatea românească pare să alterneze între fuga de realitate şi lupta cu realitatea. Şi nu învaţă din experienţă. Fugim de realitatea consumului de droguri în rândul celor tineri şi foarte tineri, evităm să ne confruntăm cu problemele lor, să investim în sănătatea lor.

Guvernanţii nu vor să finanţeze servicii, iar medicii refuză să abordeze acest domeniu.

Într-o propunere de ordin al Ministerului Sănătăţii de modificare a Legii Sănătăţii Mintale[v], sevrajul din dependenţa de substanţe este singura urgenţă psihiatrică pe care psihiatrii o refuză şi o orientează spre „Unităţi specializate”. Care unităţi specializate? Unde să meargă cei din Galaţi sau din Turda sau din Tulcea? Cui să se adreseze părinţii acestor tineri? Cine are o datorie morală şi profesională să-i trateze pe tinerii acestei generaţii care cad răpuşi în drumul lor spre vârsta adultă?

Pe de altă parte, când această realitate nu se mai lasă ignorată şi explodează în atenţia publicului şi a oamenilor politici sub forma bolii şi morţii şi a miilor de vieţi distruse, se ascute lupta antidrog, se înfiinţează Centre Naţionale Antidrog şi Agenţii Antidrog care vor publica strategii antidrog şi vor face campanii în care copiilor li se spune grav să spună nu drogurilor şi să deseneze porumbei albi şi seringi negre, sunt scoşi din şcoli şi puşi să mărşăluiască antidrog[vi], se promite că se va face totul pentru eradicarea acestui flagel îngrozitor ca şi cum aşa ceva a fost vreodată posibil, ca şi cum n-am şti că adolescenţii sunt atraşi de tot ceea ce adulţii interzic.

Între fuga de realitatea drogurilor şi lupta absurdă cu realitatea existenţei acestora, pierdem şansa de a înţelege, de a învăţa din soluţiile de succes ale noastre şi ale altora şi de a face lucruri realmente benefice. Cei care au aceste cunoştinţe sunt tot mai puţini. În acest timp, generaţia „etnobotanicelor” înaintează singură, experimentează singură, moare singură, iar de pe margine, părinţii lor fie îşi pun speriaţi mâinile la ochi, să nu vadă, fie strigă entuziasmaţi ultimele sloganuri antidrog.


[i] Bion W.R. (1961). Experiences in groups and other papers. Routledge, New York.

[ii] http://www.emcdda.europa.eu/news/2015/1/cnd-new-drugs

[iii] Nu o să fac referire la datele statistice privind consumul, pentru că îmi este greu să am încredere în ele (nu ştiu câţi dintre cititorii acestor rânduri ar răspunde cu ”da, am consumat droguri” la întrebările adresate de un necunoscut care îţi bate la uşă, aşa cum o fac, de exemplu, cei care vor să afle cu cine vei vota la următoarele alegeri). În plus, deşi ultimul sondaj a fost realizat în 2013, datele de prevalenţă sunt încă nepublicate pe site-ul Agenţiei Naţionale Antidrog sau al Observatorului European, ceea ce face ca cele mai recente date să fie cele din 2010. Este de remarcat totuşi că, după o istorie de doar câţiva ani, etnobotanicele au devenit, cel puţin conform statisticilor oficiale, al doilea cel mai consumat drog în România (inclusiv după închiderea magazinelor de vise).

[iv] http://www.ana.gov.ro/rapoarte%20nationale/RO_RN_2014.pdf

[v] http://www.ms.ro/documente/ORDIN%20Norme%20487%20ultima%20forma%20BC_1080_2175.pdf

[vi] http://linia1.ro/mars-antidrog-mars-pentru-viata/