Gânduri despre Casa Regală a României

Casa Regală a României se identifică până la suprapunere cu imaginea istorică, tragică, dar deopotrivă dătătoare de speranţă şi de încredere a Regelui Mihai.

Imagine simbolică de păstrător de tradiţii şi de rezistent în faţa unui timp istoric ce s-a dovedit potrivnic unei ţări ca şi unei întregi părţi de Europa. Prezenţa acestui Rege a fost, este pentru orişice român o garanţie de normalitate. Un semn că ea, normalitatea, este totuşi posibilă şi în mult prea încercata Românie.

Deopotrivă contemporan a două generaţii de Brătieni, al lui Iuliu Maniu, al lui Churchill şi al lui Stalin, Majestatea Sa, Regele Mihai semnifică întruchiparea că da, un vechi cronicar român avea dreptate atunci când scria că oamenii sunt sub vremi, însă onoarea, demnitatea, cinstea nu pot fi învinse niciodată.

Cred că descendenţii Regelui Mihai au obligaţia să reflecteze profund, tocmai din această perspectivă, la exemplul Maiestăţii Sale dacă doresc ca românii să crediteze pe mai departe o instituţie a cărei lege este fundamentată înainte de orice pe ideea de moralitate. Dacă doresc ca ea, Casa Regală, să rămână şi de aici încolo un simbol, o referinţă de neocolit nu doar în tradiţie, în istorie, în continuitate, ci,  mai ales, în contemporaneitate.

Semnele date chiar în aceste zile de aceşti descendenţi, excesul în organizarea, dar mai ales în mediatizarea funeraliilor Reginei, un exces foarte aproape de grotesc, plasat în contradicţie clară cu una dintre calităţile esenţiale ale Maiestăţii Sale, Ana de Bourbon Parma, adesea invocată- discreţia- contradicţia vizibilă dintre vorbe şi fapte, surplusul de vorbe, televizarea fără măsură, toate acestea contrabalansate ori grefate pe mult prea multe enigme anterioare, începând chiar cu adevărul despre situaţia medicală a Regelui Mihai, nu mi se par de bun augur.

Fie ca lucrurile să stea în aşa fel încât să nu am dreptate !