Gânduri la început de 2014

A fost odată o ţară frumoasă şi bogată cu oameni destoinici, cu munţi înalţi şi ape cristaline, pajişti verzi şi holde din care nu se vedeau calul şi călăreţul, anticorupţie, guvernare, criză, subfinanţare, privatizare, anchetă.

Aşa ar începe o poveste despre România, în copilărie. Din păcate, realitatea e cu totul alta. După ce anul a debutat cu arestări de politicieni aşteptate de mult, presa şi-a potolit setea de luptă împotriva corupţiei cu un cadru didactic, de la o şcoală de stat (dar care a pierdut zeci de mii de euro încercând să facă o şcoală privată), care cerea bani pentru cadouri, la o şcoală de stat. Am rămas pe canalul ăsta de televiziune. O gaşcă întreagă de deontologi au pus mitralierele pe tir automat. Ba unele dudui îşi smulg părul din cap spunând că în nicio ţară civilizată părinţii nu sponsorizează.

Mi-am tras palme şi nu mi-a venit să cred că în timp ce învăţătoarea e anchetată, Necolaiciuc de la CFR a scăpat basma curată. Omul a investit cu cap banii împrumutaţi de la CFR, deoarece şi-a tras o vilă prin Miami, o staţiune de duzină pe unde îşi fac veacul Ponta, Borcea şi alţii.

Doamnelor, v-aţi uitat la şcolile din Statele Unite ale Americii, unde învaţă copiii de notabilităţi americane şi nu numai, unde părinţii plătesc taxe foarte mari şi fac donaţii de milioane de dolari?

Activez în mediul public şi mereu am auzit că la privat se face şcoală pe bani. În România se merge pe finanţarea dezastruoasă „per capita“, care confundă elevul cu capul de vită furajată din CAP-urile copilăriei mele şi maturităţii diriguitorilor de azi ai educaţiei.

O şcoală privată, cu un personal bine pregătit şi condiţii adecvate face mai mult decât o şcoală de stat unde tavanul cade pe copii sau aceştia fac sport afară, pe şantierul de construcţii rămas de astă-vară.

Nu mă antepronunţ în cazul sus-menţionat, dar cred că greşeala învăţătoarei e că nu a luat casa de marcat cu ea să taie chitanţe. Anticorupţia în România înseamnă de fapt să tai bon de casă. Îmi aduc aminte de „tovarăşa“ Bărbulescu de la Olt, sora plumbuitului de la Târgovişte cum a pălmuit o învăţătoare pentru că nefericita luase din „avutul obştesc“ doi struguri pentru familie. Nu mai conta că stătuse săptămâni la rând la culesul viilor cu elevii obligaţi la „muncă patriotică“.

Dintotdeauna sistemul public s-a „autofinanţat“, adică un profesor, un student sau un elev bagă mâna în buzunar să înveţe, un bolnav face la fel să se trateze. E bine să condamni un doctor că ia mită, dar ştiţi că un tratat de medicină, de care el are nevoie are un preţ echivalent cu câteva salarii minime pe economie? Cu un sistem subfinanţat te mai întrebi de ce sunt atâtea cazuri de plagiat? Dacă pe profesorul de la catedră îl transformi pentru punctaj în cercetător, nu te întrebi, dragă cititorule, de ce nu se poate puncta faptul că îşi dă sufletul pe catedră să explice pe un salariu de mizerie, după ce înoată prin zăpadă să ajungă la şcoală, cu naveta nedecontată? Nu încurajez furtul de niciun fel, dar trebuie să şi previi, nu doar să combaţi. Prevenirea se poate face doar prin acordarea drepturilor salariale din noua lege a învăţământului, pe care nu le aplică nimeni. Semănăm cu Burkina Faso. Avem legi în vigoare, pe care nu le aplicăm că n-avem bani. Asta e mentalitate de precupeaţă: tai de la ridichi şi bagi la fasole verde. Am rămas stupefiat să văd cum un nefericit primar de prin Dolj, de genul care doarme cu poza lu’ tanti Nuţi, nu a decontat de ani întregi naveta, dar s-a îmbuibat cu bani europeni veniţi pentru protecţia minorităţilor, altele decât cea maghiară? Oare cu ce poză îşi alină acum onoratul ales local somnul neliniştit din cauza grijii faţă de alegători?

Lupta împotriva privatului se dă chiar de către autorităţi. Vine un nebun care în loc să se apuce de politică sau să ţină banii la saltea, investeşte banii adunaţi cu sudoarea frunţii într-o instituţie de educaţie. Află cineva „de sus“ de ofertă şi decide că poate face asta mult mai bine şi fraierului îi pune beţe în roate la avize, iar dacă fraierul continuă să facă nebunii, îl laşi şi îi pui părinţii în cap că se cer cadouri.

Nu-mi aduc aminte de niciun profesor care să fi primit măcar o înlesnire să editeze o carte, de niciun cercetător căruia institutul să-i asigure taxa de participare la un colocviu internaţional. Dacă e în ţară, taxa la colocviu ajunge şi la 150 de euro. Dacă salariul unui cercetător e de 250 de euro, iar el în carieră are nevoie de vreo cinci sau şase, calculaţi în cât timp va îndeplini criteriile de performanţă. Dacă nu le îndeplineşte poate cel mult să rămână pe post, dacă nu vine vreo restructurare.

În spitalele româneşti se cumpără până şi aţa chirugicală. CFR, acest parazit al economiei româneşti nu vrea un tren de superviteză românesc, ci unul din China, că şi cele existente prind viteză, strică doar infrastructura, în care s-au băgat miliarde, dar degeaba. Puţin mă interesează al cui va fi trenul, dacă nu fac cinci ore de la Bucureşti, la Constanţa.

În orice ţară civilizată, privatul este un competitor pentru stat, atât la nivel de spital, cât şi de educaţie. Singurele domenii „de stat“ sunt şi vor rămâne siguranţa naţională (inteligenţa şi apărarea statului) şi justiţia. Dar şi în cazul justiţiei, cam multe procese sunt câştigate la Haga de românii nemulţumiţi, de stau şi mă întreb de ce nu ne ducem direct acolo. Putem să avem şi armată de mercenari, dar ăia trebuie plătiţi nu ca bieţii noştri soldaţi cărora le explodează obuzele în poligonul de exerciţii, apoi vin înstelaţii pe la televizor şi plâng cu lacrimi de crocodil când aud că „au căzut la datorie“.

Cred că orice copil, orice bolnav, orice militar care moare, orice om care falimentează din cauza beţelor în roate, trebuie să fie scris pe o listă: „Căzut pentru prostia de a-şi iubi ţara“.