Mircea Struţeanu e un tânăr îndrăgostit de mersul pe munte sau prin sufletele altora. Omul are un soi de sfiiciune care ar putea să-i joace renghiuri astăzi, când bunele maniere sunt luate drept ifos, iar vorbitul la do de jos, drept handicap. Indiferent pe unde-l poartă paşii, cară cu el o trusă burduşită de scule. Când nu face escaladă, Mircea Struţeanu fotografiază. Asta nu înseamnă că apasă pe un buton, plecând apoi grăbit spre următoarea ţintă. Şi nici că fură o parte din sufletul celui fotografiat, cum cred şi astăzi unele triburi exotice. Fotografiind, Mircea Struţeanu migăleşte lumi pe care altfel nu le-am vedea. Fiecare instantaneu e rezultatul unei construcţii, fiecare chip se armonizează fără să ştie cu mediul în care a fost surprins. În spatele identităţii vizuale pluteşte un abur de mister, de inefabil, de poveste care încă nu şi-a depănat ultimele file.

Anul trecut, Mircea Struţeanu a început să colinde pe la uşile scriitorilor şi să le ceară timpul necesar unei şedinţe foto. Demersul arată simplu doar în aparenţă. În realitate, e greu al naibii. În primul rând, fiindcă scriitorul e hachiţos, se declară ocupat chiar şi când se uită cum se usucă vopseaua şi nu pare dispus să se despartă de nimbul genialităţii pe care şi-l potriveşte frumuşel pe pernă înainte de-a stinge veioza. În al doilea rând, fiindcă tinereţea te sileşte uneori să păstrezi distanţa faţă de cel pozat, oricât ţi-ar plăcea să te apropii şi să iscodeşti. În al treilea rând, fiindcă unii scriitori (tot oameni şi ei, la urma urmelor) au reţineri provocate de stângăcia în faţa camerei, de lipsa de fotogenie şi în general de tot ce-i face să-şi abandoneze postura obişnuită. Se ştie, e cel mai greu să rămâi natural când ţi se ordonă „Fii natural". Toate acestea au fost piedici pe care Mircea Struţeanu le-a depăşit ca un semifondist conştient că obstacolul cu apă e o convenţie şi atât.

Tenacitatea, răbdarea şi darul de a-l face pe interlocutor să nu se simtă caraghios chiar şi atunci când era au rodit în această săptămână. De joi încoace, la ICR (Aleea Alexandru nr. 38), Mircea Struţeanu vă aşteaptă la expoziţia „Scriitori români. Chipuri şi taine", deschisă până pe 17 martie. Ce înseamnă asta? Nimic altceva decât o dulce-amăruie devălmăşie de breaslă. Cincizeci şi cinci de scriitori de vârste diferite, purtându-şi istoria, miezul şi taina în trăsături, în siluetă sau în gest. Fire democratică şi neinteresată de coterii, fotograful şi-a organizat materialul pe criterii care n-au legătură cu umorile şi prejudecăţile. Structurarea lui ţine cont de greutatea compoziţiei, nu de aderenţa scriitorului la un curent, o revistă sau o idee. Cine intră în sala de la ICR nu vede Polirom versus Humanitas, „România literară" versus „Observator Cultural", conservatori versus neomarxişti sau stânga versus dreapta. Cuvintele de ordine sunt „împrietenire" şi „demonumentalizare". Puţini sunt scriitorii fotografiaţi la masa de scris sau în faţa unei biblioteci. De obicei, ei sunt smulşi din protocolul creaţiei şi înfăţişaţi altfel decât îi ştie publicul. Eugen Negrici ocupă planul secund şi se lasă vegheat de Gandhi, câinele care-l însoţeşte la vânătoare. Ca să ajungi la Ştefan Agopian, trebuie mai întâi să treci de vama instituită de pisica lui. Gabriel Liiceanu afişează o precauţie uşor iritată, privind parcă din miezul unei vâltori neguroase, Filip Florian îşi ridică ochii spre ferestruica unui pod, Marius Chivu pare gata să danseze rock, Răzvan Petrescu scrutează lumea cu dezamăgirea intransigenţilor, Matei Florian pescuieşte calm, Mircea Horia Simionescu e ecoul vizual al lui Sir John Gielgud, Simona Sora emană încredere şi aşa mai departe. Merită să-i vedeţi. Dacă nu pentru nespusul din privirile lor, măcar pentru ideea lui Mircea Struţeanu.