Gâlcevi şi dialog

Împlinirea, în aceste zile, a o sută de ani de la intrarea României în Marele Război a readus în actualitate cartea Primul război mondial-Controverse, paradoxuri, reinterpretări a profesorului bucureştean Lucian Boia. Lucrarea e invocată în tot felul de talk-show-uri.

E vorba despre un eseu care, încă de la apariţia lui, în anul 2014, a avut parte de multe controverse. A fost aplaudat, apreciat drept text zvelt, dezinhibat, ieşit din tiparele naţionaliste. A fost, deopotrivă calificat de adversarii lui drept diversiune, fals istoric, produs editorial diletant, dacă nu chiar act de trădare naţională. Îmi amintesc şi acum că în aprilie 2014, Realitatea tv care este mai ceva ca celebra Vocea patriotului naţionale în frunte cu marele patrihot român ale cărui mărci de identificare sunt batistă violetă şi alură de Nae Girimea, insul  pe nume Rareş Bogdan l-a înfierat public pe profesor. Mai-mai nu a cerut deportarea lui în Bărăgan, dacă nu cumva chiar în Siberia.

Reamintesc că volumul  a fost tipărit în anul împlinirii unui veac de la începutul Primului Război Mondial. Un război socotit de autor, şi nu numai de el, drept “evenimentul fondator al lumii în care trăim”. Întreaga carte, dar mai cu seamă ultimul ei capitol intitulat Consecinţe, argumentează insistent, după părerea mea şi convingător, ideea.

Respectivul război este unul în urma căruia s-au redefinit graniţele multor state europene. Mai mult şi mai apăsat decât după cel de-al Doilea Război Mondial. Prima mare conflagraţie din secolulul al XX lea a adus cu sine sfârşitul Imperiului Austro-Ungar. Războiul a avut numeroase urmări şi asupra Germaniei. Atât comunismul cât şi nazismul îşi află rădăcinile expansiunilor lor viitoare în felul în care s-a încheiat şi orânduit lumea între anii 1918-1920. Profesorul Boia necăzând în greşeala a cărui victimă a fost Ernest Nolte de a vedea în nazism un răspuns, o replică la bolşevism. Pentru dl. Boia,  anul 1914 apare astfel “ca momentul zero al unei ere noi, care încă nu ştim încă încotro va purta omenirea.” În opinia autorului, Primul Război Mondial a fost un “dezastru care se putea evita.” Întreg secolul al XX lea ar fi arătat cu totul altfel în acest caz fericit. Însuşi al Doilea Război Mondial nu ar mai fi fost, poate, posibil.

Cartea recurge pe alocuri la istoria contrafactuală. Se joacă, uneori, de-a ucronia. Oricum ar fi, e cert că profesorul Boia e, în cuprinsul ei, consecvent ideilor susţinute chiar de el însuşi de ani buni, de decenii. Rămâne fidel unei anumite şcoli istorice. Cu destulă trecere la Universitatea din Bucureşti, nu tocmai agreată la cea din Cluj.

 Dl. Boia spune, între altele, că istoria nu este neapărat, ba nu este chiar deloc o ştiinţă. Că atunci când “vorbim despre istorie” trebuie “să conştientizăm că nu vorbim propriu-zis despre istorie, ci despre modul în care o percepem, aşadar despre reprezentările istoriei.” Că scrisul istoric nu se poate limita la studierea raportului cauză-efect, că aşa numitele “cauze mari” nu explică şi nu justifică totul, ba chiar justifică foarte puţin. Că documentul istoric nu trebuie supraestimat. Că este şi el un obiect supus interpretării, aşadar subiectivismului.

În Cuvântul înainte, autorul volumului mai subliniază o dată o idee sugerată de însuşi subtitlul volumului –controverse, paradoxuri, reinterpretări. Lucian Boia atrage aşadar atenţia că avem de-a face cu un eseu, cu o reelaborare istoriografică.Că nu ne propune “o istorie completă”, ci “un comentariu; o suită de interpretări, în jurul unor probleme-cheie.” Nu avem, nicidecum, de-a face cu un text canonic, cu un manual, cu un curs universitar, cu atât mai puţin cu un tratat riguros ştiinţific. De aici restrângerea la minimum a trimiterilor bibliografice.

Primul război mondial –Controverse, paradoxuri, reinterpretări conţine două capitole cu numeroase referinţe la istoria României. Unul în totalitate dedicat ţării noastre, intitulat România: atât de mult noroc, altul parţial consacrat României ( Dreptate şi nedreptate la Versailles). Îndeosebi Transilvaniei.

Or, exact ceea ce scrie dl. Lucian Boia în aceste două capitole a înfierbântat spiritele în 2014. Le înfierbântă şi acum, motivul principal fiind refuzul oricărei urme de dialog.  O boală specific românească.

Într-o carte din 2007, intitulată Despre idei şi blocaje (Editura Humanitas), dl. Horia-Roman Patapievici sublinia faptul că “unde nu există dezbatere, nu este loc decât pentru decrete care, după caz, pot fi canonizări excesive ori desfiinţări înverşunate- totul în termeni fie de genii absolute, fie de nulităţi crase.” De la apariţia acestui volum al d-lui Patapievici au trecut nouă ani. Nouă ani în care lucrurile nu s-au schimbat defel. Între timp, cartea d-lui Patapievici a fost reeditată, şi din acest motiv. A reapărut sub titlul De ce nu avem o piaţă a ideilor. Tot degeaba.

Iată, chiar în aceste zile, are loc la Cluj, în organizarea Universităţii „Babeş-Bolyai” Congresul istoricilor români. Alocuţiunea de deschidere a fost rostită, cum era firesc, de dl. acad. Ioan Aurel Pop. În dubla sa calitate de rector şi de reputat istoric. Textul rostit de dl. Pop, publicat integral de Amos News,, o pledoarie în favoarea istoriei, a temeiniciei, a lucrului bine făcut, a eliminării superficialităţii, a refuzului recursului comod la drumul cel mai scurt a fost ciopârţit, trunchiat, în consecinţă calificat în chip şi fel. În schimb, a  fost cu siguranţă mai puţin citit, însă vârtos interpretat politic. Academicianului clujean făcându-i-se nenumărate procese de intenţie.

Dar să mai revenim puţin la cartea  profesorului Boia. Reîntărind ideea că cei ce cunosc cât de cât scrierile profesorului bucureştean au înţeles foarte repede parcurgând eseul că Primul război mondial- Controverse, paradoxuri, reinterpretări nu înseamnă nicidecum o răsucire cu 180 de grade a domniei sale. Că în cele mai puţin de 120 de pagini ale cărţii şi în cele aproximativ 40 de pagini fierbinţi, “incendiare” ale celor două capitole “cu probleme”, autorul lor reia o seamă de aserţiuni din lucrările lui anterioare. Începând cu best-sellerul din 1997 Istorie şi mit în conştiinţa românească (carte ce a cunoscut numeroase reeditări), continuând cu Germanofilii sau cu Tragedia Germaniei.

Cu toate acestea, cartea a fost la vremea apariţiei ei, e şi acum, prilej de gâlceavă. Cum ocazie de dispute şi comentarii insultătoare la adresa autorului ei e cu asupra de măsură alocuţiunea academicianului Pop.

Nu ar fi oare mai înţelept ca certei şi ofensei programate ridicate la rangul de mod de viaţă să le ia locul dialogul?

Mi se pare extrem de potrivit să închei acest editorial cu un citat din Neagu Djuvara: „În istorie nu poţi să fii obiectiv pentru că nu mai înţelegi nimic. Pentru a-i înţelege pe oameni-un om sau oamenii în general- trebuie să încerci să te pui în pielea lor, chiar dacă ei reprezintă pentru tine duşmanul. Când cercetezi o problemă, trebuie să ai forţa morală de a acorda acelaşi şi tezei celor pe care îl preferi, şi tezei celor pe care îl iubeşti mai mult. Abia atunci devii istoric de valoare.”