Gâdea vs. Pleşu sau cum se construieşte un discurs mincinos

Este folosit în media un tip de discurs manipulativ care înăbuşă pe zi ce trece orice reguli deontologice sau măcar de bun-simţ. Tot acest discurs, grefat – în mod voit şi tot manipulativ – pe idiosincrazii şi emoţii puternice, poate influenţa - şi adeseori o face - adevărul, părerile şi opiniile. Să deconstruim aceste minciuni, pornind de la un caz real recent: Gâdea versus Pleşu.

Nu am televizor de peste opt ani de zile şi, evident, ceea ce se spune pe posturile teve mă lasă rece. Totuşi, nu am putut ignora emisiunea Antenei 3 din 11 martie a.c., în care câteva specimene umane, în spiritul revanşard securistic al lui Dan Voiculescu, în frunte cu incalificabilul director al postului, se răfuiesc cu Andrei Pleşu. Emisiune urmată, din fericire, de onorabile acţiuni ale societăţii civile în apărarea cărturarului "victimă" şi în contra acuzatorului, emisiune urmată de articole în media sau pe bloguri.

Cu acest prilej, doresc doar să atrag atenţia asupra unui tip de discurs manipulativ care înăbuşă pe zi ce trece orice reguli deontologice sau măcar de bun-simţ. Un discurs grefat – în mod voit şi rău-voitor – pe idiosincrazii şi emoţii primare. În limbaj retoric, întregul discurs al lui Gâdea este un uriaş argument al urii (argumentum ab invidia), o demonstraţie falsă care, sub pretextul apărării adevărului (jurnalistic) urmăreşte doar să-l compromită pe nedrept pe Andrei Pleşu.

Să deconstruim puţin „argumentaţia” ilogică a directorului antenistic, de fapt un discurs fără nicio legătură cu regulile logicii, sau măcar a unui bun-simţ colocvial, să nu mai vorbim de deontologie profesională. Argumentaţie falsă care, într-o ţară democratică, cu valori, legi şi o minimă deontologie, ar fi terminat o carieră de jurnalist sau cum s-ar numi această meserie manipulatorie de la noi. Iată deci erorile logice folosite în mod voit:

• Fiind vorba de întemeietorul Dilemei, e interesant faptul că discursul lui Gâdea începe cu o dilemă aparentă: ce e bine să fii – obrăznicătură (ca mine, Gâdea) sau slugă (ca tine, Pleşu, aşa cum voi urma eu, Gâdea, să demonstrez)? Iar noi, ca spectatori, din această dilemă nu putem ieşi decât alegând a treia cale: e bine să fii profesionist. Nu ca numitul Gâdea, care va demonstra va demonstra că nu este.  
• Este folosit un argument prin absenţa probei – o relaţie (ocultă) cu Sorin Ovidiu Vântu, o scrisoare (intimă) către Ceauşescu, o discuţie (privată) cu un securist, cu un nume rocambolesc, colonelul Harosa – ce ne spune că Pleşu se face vinovat prin relaţii oculte cu anumite persoane cunoscute ca dubioase.  
• Se ajunge la FONDUL problemei (intenţia manifestă a întregului discurs): de fapt, Andrei Pleşu e atacat nu pentru vasta sa activitate de cărturar – probabil necunoscută exemplarelor umane vorbitoare, plătite de respectivul post – , ci doar pentru „vina” sa de a fi legitimat regimul politic al lui Traian Băsescu. E folosit aici argumentul dintr-un motiv egal (a pari) – acela că Andrei Pleşu este asemenea lui Traian Băsescu DOAR pentru că au fost demnitari ai puterii în toate regimurile (slugile tuturor preşedinţilor, cum scrie pe bandă).  
• Un alt mijloc este denaturarea sensurilor / antanaclaza – e prezentat un articol al lui Pleşu despre nişte "concepte ceauşiste" ca revoluţie, lozinci rimate etc. folosite de către demonstranţii din Piaţa Universităţii, iar apoi articolul este denaturat, fiind prezentat ca unul care se referă la cei care folosesc conceptele. Un sofism de cea mai joasă calitate.  
• Referirea la Radu Beligan ca autoritate ce se bucură de simpatia publicului este amintită doar cu scopul de a ilustra o măsură (administrativă, totuşi, Pleşu având în speţă calitatea de ministru) de a-l înlocui pe Beligan ca director. Nu se discută aici nici de realizările domnului Beligan ca director, nici de ale domnului Pleşu ca ministru.  
• Exagerarea: A face ironii despre o persoană – chiar dacă ţi-a fost şef (de stat) – nu înseamnă chiar a spăla podelele cu el sau a-l face pe acesta de rahat, cum se afirmă. Conform DEX, ironia înseamnă o uşoară batjocură.  
• E folosit un argument care face apel la respectul pe care îl are Petre Roman ca fost şef (prim- ministru) al lui Andrei Pleşu, care are dreptate, doar în virtutea faptului că a fost şef (argumentum al verecundiam), şi nu în virtutea unor dovezi. Revenim la fondul problemei, Petre Roman este un cunoscut adversar al lui Băsescu.  

Închei amintind aluziile la o presupusă “imoralitate” prin insinuări la viaţa intimă a celui / celei despre care se discută. Aceste aluzii au devenit în mass-media „sarea şi piperul”, sub sigla lui „orice este permis” sau al „dreptului la libera exprimare”. Şi în cazul de faţă, trebuia musai să se întâmple, mai ales când avem de-a face cu un mârlan patibular ca Mugur Ciuvică. Acesta, după ce insultă mitocăneşte, se întreabă despre domnul Pleşu: Are amantă domnul? În virtutea aceluiaşi spirit ne putem întreba şi noi dacă domnul Gâdea se masturbează foarte des sau dacă domnul Ciuvică are disfucţii erectile, dar nu urmărim retorică şi nu ne întrebăm. 

Cele câteva puncte amintite, într-un mediu intelectual obişnuit cu argumentaţia şi cu regulile discursului social, ar face din aceia care le-au folosit nimic altceva decât nişte manipulatori rău-voitori. În spaţiul nostru, acestea sunt acceptate şi lăudate ca dovezi de spirit. Ele rămân totuşi miniciuni şi minciuna nu se poate contrazice decât cu adevărul. E meritul lui Andrei Pleşu că a făcut-o în ultimul său articol.

Este ruşinos şi imund faptul că, în secolul XXI, într-o ţară în care toată lumea aleargă după doctorate, acest tip de discurs public nu este amendat şi pedepsit, în virtutea unor valori şi ale unei moralităţi mereu invocate, dar de atât de multe ori violate şi ucise. Din nefericire, trăim într-o lume a cuvintelor, iar cuvintele rănesc de multe ori mai mult decât faptele.