„Funny Jesus“

Iisus era rocker şi dădea din capul împodobit cu un păr lung, negru, doar dacă i se puneau baterii. «Funny Jesus», râdea negustorul chinez, de la o ureche la cealaltă, râdea contagios, dar nu era amuzant.

Întrebarea e veche. Merită reluată acum, când se fac bilanţurile, mai ales contabile, când cele ale sufletului par învechite şi triste, ca oamenii de zăpadă, cărora li se pune întotdeauna ceva pe cap şi niciodată ceva ca inimă, oamenii de zăpadă tot mai rari - oricum.

Întrebarea e „Cum se numeşte o societate care crede că Dumnezeu a murit şi Elvis trăieşte?", dar, fiind decembrie, se poate rescrie şi aşa, fără să se piardă nimic esenţial: „Cum se numeşte o societate în care locul lui Iisus a fost luat de Moş Crăciun?". Ce rămâne când creştinismul, cu toate păcatele sale, e înlocuit de consumerism, cu toate iluziile sale? Ce? Orbitoarele luminiţe de pe marile bulevarde? Goana nebună după cadouri? Carnea de porc? Sexy-Crăciuniţele? Lăsaţi copiii să meargă la Moşul!

Şi, totuşi, Iisus se încăpăţânează în fiecare an să se nască pentru cei, câţi au mai rămas, care cred că sunt răspunsuri care nu merită ocolite.
Prima dată când am văzut un Iisus cu leduri era vară, eram într-o piaţă de mătase şi de falsuri, în Beijing. Iisus era rocker şi dădea din capul împodobit cu un păr lung, negru, doar dacă i se puneau baterii. „Funny Jesus", râdea negustorul chinez, de la o ureche la cealaltă, râdea contagios, dar nu era amuzant. Era stupid.

Şi nu despre religie e vorba aici, ci despre omul deformat care îşi interpretează falsetul doar când i se pun bateriile financiare, banală jucărie pe bandă, un produs ca toate produsele, o resursă redusă la ridicol, o râmă târându-se prin viaţă, fără dileme şi fără direcţie, acolo, în rând cu lumea, printre superstiţii şi spaime.

Cu atât mai penibil este omul deformat încercând, măcar în decembrie, nu-i aşa?, să fie mai bun, ca şi cum sufletul se poate împodobi cu nobleţe, ca un brad de plastic abandonat unsprezece luni şi jumătate în colţul său de balcon sau garaj. Cu atât mai greţoasă clişeizarea filantropiei „de Sărbători". În februarie nu mor săracii de ger? În mai scapă copiii bolnavii de cancer? Sunt mai puţini singuri, în august, bătrânii uitaţi prin azile? Au orfanii mai multe jucării în octombrie? Poţi să te salvezi şi la urmă, ca tâlharii pe cruce, dar pentru asta e nevoie de ceva mai mult decât darurile formale, oricât ar fi de cool să fii generos în această perioadă a anului.

"Cu atât mai penibil este omul deformat încercând, măcar în decembrie, nu-i aşa?, să fie mai bun, ca şi cum sufletul se poate împodobi cu nobleţe, ca un brad de plastic abandonat unsprezece luni şi jumătate."