Nu mai spun că, în urmă cu vreo trei săptămâni, aviatorul erou al ultimului război mondial, în bătălii aeriene pe avioane de vănătoare, nu s-a lăsat până nu a zburat de la conacul lui de la Grădiştea pe Argeş cu deltaplan şi apoi cu o avionetă, urcând până la 500 de metri „să văd cum arată toamna aceasta capricioasă pe lunca Argeşului”.

  • Deşi nu-mi prea convine să-mi părăsesc conacul, unde nu mă simt singur, deşi sunt ca un pustnic, copiii, fata mea Voica, şi băiatul meu Horia, vor să mă mut în sfârşit iarna asta la Bucureşti, în garsoniera pe care mi—au pregătit-o ei şi în care am stat cu soţia mea Stela iernile, cât a trăit ea. Trebuie să recunosc însă că e cazul la vârsta noastră să fim mai prevăzători.

„Mai prevăzător”, înţeleg că neastâmpăratul meu prieten, repet la 98 de ani, începe să-şi recunoască matusalemica vârstă.

  • Este aici, la Grădiştea pe Argeş, recunosc, foarte frig iarna şi conacul e mare şi nu pot încălzi decât chiliile în care scriu şi dorm.

Pentru prima dată când Radu Theodoru, romancierul de zile mari, dramaturgul şi scenaristul de film şi fostul navigator temerar pe mare, pe cele două iahturi construite de el, până în insulele Bermude, mă întoarce la începutul prieteniei noastre, acum 50 de ani, alături de oameni dragi care azi nu mai sunt.

  • A început să-mi fie dor de vănătorile noastre în lunca Argeşului, toamna, şi la Comana, şi la silozuri, când începe rotirea porumbeilor.

Şi iată cum mă las provocat şi cuprins de nostalgie şi de melancolie, şi mă şi văd cum traversam amândoi apa Argeşului, cu puştile de vânătoare pe umăr, şi ne înfundam în pădurea deasă şi umbroasă, de arini mai ales, dar şi, curios, de fagi şi de plute uriaşe şi scorburoase, ca un coşmar, să ne adăpostim la tulpinile lor să stăm nemişcaţi până şi 2 ore în aşteptarea ţapilor de căprior, care pe la 5-6 după amiaza ieşeau în lumina puţină, cercetând drumul spre apa Argeşului. Era o toamnă caldă, la mijlocul lui septembrie, şi în pădure era înăbuşitor şi noi nerăbdători să vorbim, trebuia să stăm nemişcaţi. Era pe vremea când Radu Theodoru încheiase scenariul primului serial de televiziune înfăţişându-l pe Mihai Viteazul, erou iubit de el atât de mult, căruia i-a dedicat - cum se ştie - romanul tetralogie „Vulturul”, premiat de Academia Română. Tocmai pregătisem scena intrării voievodului în catedrala romano-catolică din Alba Iulia şi obţinusem aprobarea să filmăm în catedrala de la Sfântul Iosif. Regia o semna prietenul nostru Nae Cosmescu, tânăr şi el atunci, şi împătimit de ideea de a semna un serial de televiziune.

Atunci a ieşit în sfârşit în lumină, în dreptul lui Radu Theodoru, după un tropăit cercetător, primul ţap şi l-am văzut ridicând puşca de vânătoare uşor pe umăr, aşteptând clipa hotărâtoare. A urmat detunătura înăbuşită sec de desimea pădurii.

Altă dată, într-o altă după amiază, mi-a spus să intrăm în desişul pădurii:

  • Hai să intrăm adânc în pădure, fiindcă mi-au povestit bătrânii satului că aici, în lunca Argeşului, printre plutele bătrâne, uriaşe, crăpate şi făcând loc de ascundere vulpilor şi dihorilor, se află o colonie de bufniţe albe.

Şi, iată cum îmi vine în minte uimirea noastră când am zărit pe crengile plutelor înecate în pânze de păianjen zeci de bufniţe cenuşii, albe, oarbe, cum se ştie, ziua, zburând şi ţipând asurzitor în apropierea noastră şi izbindu-se speriate de crengi, unele cădeau jos şi se ridicau căutând în neştire ramurile de pe care căzuseră. A fost prima şi ultima dată când am văzut împreună cu Radu Theodoru acest vis de coşmar, pe care regret şi azi că nu l-am filmat.

Au urmat, îmi amintesc, anii când apele Argeşului au inundat pădurea şi au pustiit-o.

A fost pentru prima şi ultima dată când am intrat la vânătoare în această pădure din care nu a rămas decât amintirea noastră.

Am vânat de atunci numai pe dealurile de dincolo de Comana, dincolo de mănăstirea ridicată de boierii Floreşti, cea mai veche familie boierească din istoria României, cu adânci rădăcini în istorie, de pe la anul 1300.

Acum 3 săptămâni, generalul de aviaţie la 98 de ani a fost la Comana să pună pe zidurile monumentului istoric, transformat în muzeu naţional, placa de bronz cu numele lui Vlad Ţepeş, urmaşul Drăculeştilor din istorie.

În tinereţe treceam pe lângă zidurile mănăstirii părăsite nebănuind că peste zeci de an, în grădina mănăstirii-muzeu de istorie, Radu Theodoru va ridica o cruce înaltă de piatră, închinat ostaşilor români căzuţi la Stalingrad, ani în care şi el devenea erou al bătăliilor aeriene, pe avioane vănătoare.

Iată cum se împletesc amintirile fulgurante ale unor vănători, azi nonagenari.