- Am să vă pedepsesc pe toţi! N-am să iert pe nimeni, oricât ar fi de sus pus cineva! O să vă zugrăvesc pe toţi şi o să-i zugrăvesc pe toţi aşa cum sunt, să rămână de pomină, cum au rămas de pomină chipurile voievozilor şi nemernicilor de tot felul din toate timpurile în cronicile şi zapisele vechi !

Era perioada când cutreiera anticariatele din Bucureşti şi strângea cum zicea el: „toate bucoavnele vechi, cronici şi cazanii şi acte de danie şi testamente şi culegeri de documente ale istoriei naţionale şi de înscrisuri de pe cărţi din biblioteci boiereşti şi de pe cruci şi de pe pisanii bisericeşti“.

Era perioada, repet, când se bucura să ne povestească ce cuvinte vechi mai descoperise şi ce înţelesuri uneori ciudate aveau aceste cuvinte şi cum curgea din ele mierea timpului lor şi cum izvorau din ele miresmele vremii şi cum se acopereau sau se ascundeau cu aceste cuvinte sau prin aceste cuvinte viclenii şi blesteme şi chiar licori ale trădării sau ale iubirii sau rătăciri ale viselor lor premonitoare.

- Pe toţi am să vă pedepsesc!, zicea Eugen Barbu, înviind aceste cuvinte şi această limbă care n-a murit, deşi noi am lăsat-o să moară şi ne-am bucurat să moară şi adevărurile crude dezvăluite de ele!... Pe toţi am să-i pedepsesc! Pe toţi, şi de ieri şi de azi! Nu iert nimic, să rămână de pomină obrajii lor numai buni de scuipat de către viitorime!

- Mă pedepseşti şi pe mine Patroane? - mă prefăceam eu curios să aflu cine dintre cei de azi se va putea găsi printre eroi.

- Nu de tine e vorba, fii liniştit! Tu n-ai trecut din păcate de cronica teatrală unde eşti, aşa cum te-am descris eu în prefaţa la Al treilea gong, deşi ar merita să te aşezi răbdător la masa şi să scrii, fiindcă de povestit ştii să povesteşti până dimineaţa la întâlnirile noastre, ca să-ţi găseşti apoi poveştile în paginile prietenilor. Mă pedepsea, cu alte cuvinte, şi mai adăuga:

- Să-ţi iei maşină de scris şi să înveţi să baţi la maşină, fiindcă azi nu se mai poate scrie numai cu tocul şi cu peniţa înmuiată în cerneală!

- Şi nu-mi dai, Patroane, măcar un fragment, să-mi fac o idee din Princepele ăsta?

- Nu!, zicea el, însă să ştii că vă pedepsesc pe toţi şi ridica, parcă îl văd, fruntea cu ochii spre cer şi îngrijorat ca şi când ar fi avut nevoie de mai mult aer ca să se răcorească, dar şi îngâmfat de ce urma să se petreacă cu cei pe care-i ameninţa să-i pedepsească el în Princepele.

Atunci, într-o seară, a venit în redacţie „tac-so“, cum îi ziceam eu poetului şi ziaristului Nicolae Crevedia, teleormăneanul vestit în presa dintre cele două războaie.

- Ţi-a venit tata! - înlocuiam eu respectuos, dar ironic cuvântul „tac-to“.

- Nu e, domnule, tatăl meu! Nu mai sufla şi tu în trâmbiţa asta cu care sunt asurzit toată ziua – riposta Eugen Barbu.

Şi intrase pe uşa biroului redactorului-şef de la Luceafărul, aflat la mansarda casei boiereşti de pe Ana Ipătescu, unde erau adăpostite revistele Viaţa românească, Gazeta literară şi Luceafărul, acesta, în pod, cum ziceam noi. Intrase pe uşă chiar „tac-so“. N-am văzut în viaţa mea o mai mare asemănare între chipul tatălui şi al fiului, de la glas şi de la negii de pe obraz şi de la frunte şi de obrajii bombaţi şi de la degetele cărnoase ale mâinilor şi de la gesturile acestor mâini, chiar gesturile cu care se apăra repezit de a fi considerat fiul lui Crevedia. Stăteau unul în faţa celuilalt şi eu mă uitam la ei şi dacă-aş fi închis ochii şi le-aş fi ascultat numai glasurile, n-aş fi ştiut care vorbea dintre ei, iar când deschideam ochii vedeam două chipuri atât de asemănătoare încât trebuia să mă ciupesc ca să mă trezesc ca dintr-o visare.

Nicolae Crevedia venise student la Bucureşti dintr-un sat din Teleorman şi stătuse în gazdă la tâmplarul Nicolae Barbu, tâmplar ajuns la Bucureşti din Otetelişul vâlcean, tâmplar la Atelierele  de vagoane „Griviţa Roşie“, căsătorit cu fiica unei mahalagioaice văduve cu debit de tutun pe o străduţă, ca să nu zic uliţă,  a Groapei lui Oatu, de peste drum de vestitele uzine. Tâmplarul, unde fusese găzduit Nicolae Crevedia student o vreme, era bolnav de plămâni şi murise bolnav de plămâni şi nu-l făcuse el pe marele scriitor care-i dedicase totuşi ca o îndatorire romanul celebru „Groapa“.

Atunci, repet eu iar cuvântul atunci, Barbu a scos din servietă manuscrisul întreg al Princepelui, bătut la maşină cu mâna lui şi i l-a dat poetului sub ochii mei uimiţi, să-l citească.

Peste trei zile, tot seara, conducându-l pe Eugen Barbu de la Luceafărul acasă, pe strada Mihai Eminescu care da în Piaţa Romană, o casă mică, frumoasă, de arhitectură maură, cum se spunea, în faţa uşii, la despărţire, l-am întrebat pe Eugen Barbu:

- Ţi-a citit, Patroane, „tac-to“ cartea? - am apăsat eu intenţionat pe cuvântul urât .

- Aseară – a răspuns Eugen Barbu -, a sunat la uşă, venise să-mi aducă manuscrisul şi, când i-am deschis, s-a repezit şi mi-a pupat „mâna cu care ai scris Princepele“!

Aşa a intrat „în lumePrincepele, cu sărutul mâinii care l-a scris de către tatăl lui Eugen Barbu.

P.S.: Mai adaug aici că Nicolae Crevedia a avut două fiice şi ele trăiesc amândouă, una în Italia, alta la Bucureşti, şi seamănă cu el, iar Crevedia l-a adus pe Eugen Barbu în casă când era elev de liceu, cum s-ar zice„l-a adus în familie“, dar fără să locuiască la el, iar fetele ştiau că e fratele lor şi se mândreau cu el, iar mai târziu ele veneau din când în când şi la Luceafărul să-l vadă şi ştiu că, uneori, s-a simţit dator să le ajute şi le-a şi ajutat, dar nici picat cu ceară n-ar fi recunoscut public că sunt surorile lui. Nu ştia nimic, însă, despre rudele lui ţărăneşti de la Oteteliş.

A fost,  cu toate marile lui iubiri - cea dintâi mai mult efemeră, ce-a de-a doua descrisă în teribila nuvelă „Patru peşti“, ce-a de-a treia, fermecătoarea şi iubirea lui actriţa Marga Butuc Barbu, fostă soţie a actorului Puiu Codrescu, care a mai fost şi el însurat, student, cu Valeria Gagealov de la Naţional – a fost,  zic, tot timpul singur.

A fost, puţină lume ştie, tot timpul singur, ca de altfel toţi marii scriitori, ros pe dinăuntru necontenit ca şi când ar fi fost vinovat de sentimentul că nu era, cum ar fi fost drept, credea el, şi cum s-ar fi cuvenit, fiul tâmplarului căruia i-a dedicat capodopera Groapa.