Fuga de trecut

A fugi de trecut e ca şi cum ai încerca să te descotoroseşti de propria umbră.

„Trecutul este o ţară străină". Aşa începe „Mesagerul" lui L.P. Hartley şi tot aşa se intitulează o carte a lui David Lowenthal. Ce spun cele cinci cuvinte? Că pentru a intra într-o asemenea ţară n-ai nevoie doar de viza memoriei. Trecutul e componenta decisivă a identităţii, un geamantan care se dilată în permanenţă, o ladă de zestre al cărei fund e clipa când închizi ochii. Se întâmplă însă de multe ori să desfaci bagajul şi să nu-ţi placă tot ce găseşti acolo. E momentul când încep operaţiunile de cosmetizare. O cedare păcătoasă, un gest discutabil, o complicitate înjositoare - toate acestea sunt umbre care vin de undeva din spate, dintre valuri de pâclă, şi ţi se aştern de-a curmezişul drumului. Iar atunci te crispezi, intri în panică şi o iei la fugă. Înţelegi, de obicei când e prea târziu, că uneori trecutul îţi prinde din urmă prezentul şi îţi pune sub semnul întrebării viitorul.

Fuga de trecut e în cel mai bun caz chinuitoare. De cele mai multe ori e imposibilă, fiindcă nimic nu poate şterge monştrii interiori care ţi-au decis traiectoria. A fugi de trecut e ca şi cum ai încerca să te descotoroseşti de propria umbră, ca şi cum ai vrea să-ţi lepezi pielea. Sunt mult mai simple separările siamezilor decât despărţirile de trecut. Trecutul vine peste tine, îţi dă ghionturi, te împinge la oglindă şi te sileşte să te întrebi dacă îţi place ce vezi. E însoţitorul pe care nu poţi să-l concediezi, alaiul care nu oboseşte să-ţi fie aproape, pădurea de fantome care nu fac altceva decât să-ţi răsară în faţă: „Cucu! Credeai c-ai scăpat?". În general, lucrurile acestea se întâmplă când te aştepţi mai puţin. Când nu te mai uiţi peste umăr şi nu mai ai motive de îndoială. Trecutul seamănă cu un controlor implacabil, care te prinde fără bilet în autobuzul vieţii şi nu numai că te amendează, dar o face în aşa fel încât să te ştie toţi călătorii. Eşti dat în vileg, făcut de ruşine, arătat cu degetul pentru un lucru pe care-l credeai definitiv îngropat.

De ce încercăm să fugim de trecut? Fie fiindcă avem lucruri grave de ascuns, fie pentru a ne compune o pseudoidentitate aptă să ne onorabilizeze, fie ca să alungăm amintirea unor traume. Ceva asemănător întreprinde eroina din romanul „Femeia-oracol" de Margaret Atwood (Editura Leda, traducere cu scăpări de Gabriela Nedelea, pentru care „replay" înseamnă „replică", iar „junior accountant" „contabil junior", dar cu o postfaţă utilă de Florin Irimia). Ea pleacă din Canada şi se opreşte într-o localitate italiană după ce-şi înscenează moartea, crezând astfel că tot ce se petrecuse neplăcut în viaţa ei se va risipi ca fumul. Citind cartea, te gândeşti la o replică vestită din „Twin Peaks": „Bufniţele nu sunt ce par a fi". În cartea lui Margaret Atwood, pe durata semifondului existenţial la care ia startul protagonista, nimeni nu e doar ceea ce declară (sau dă impresia) că este. Toate personajele romanului au dubluri identitare, ca într-un carnaval în care dincolo de o mască nu se află obrazul celui căutat, ci o a doua mască. Destinul eroinei e un rebus în care amantul devine persecutor, romanticul se transformă în militant, iar şarlatanii îşi schimbă hainele şi numele, păstrându-şi năravul. Eroina însăşi, scriitoare de romane gotice, împrumută câte ceva din viaţa personajelor feminine pe care le născoceşte şi chiar intră sub influenţa lor. La capătul drumului, trecutul nu mai e ghiuleaua atârnată de gleznă, ci o provincie din geografia minţii, unde ai locuit cândva şi de unde aştepţi ca un prieten să-ţi dea un semn de viaţă.