Fudulia românească pe timp de criză

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Caragiale sugerează un paradox valabil şi azi. Toată lumea se plânge că e criză. Şi, în acest timp, mallurile sunt pline!

Publicată în numărul din 1 octombrie 1899 al ziarului „Universul", schiţa lui I.L. Caragiale „Slăbiciune" e o satiră duioasă, fără ţepi, a unui nărav genetic al românilor, pus alături de cel al trăncănelii: fudulia. În debutul prozei, satiricul se preface revoltat de faptul că birjarii de lux bucureşteni - muscalii - au propriul tarif, întreit faţă de cel al birjarilor de piaţă. Potrivit tarifului normal, o cursă ce nu trece peste o jumătate de oră face 1 leu (la valoarea de atunci a monedei naţionale). Un muscal cere însă 3 lei, iar la zile mari 4. Şi cu toate acestea, bucureştenii se grăbesc să ia, pentru a merge de colo până colo prin oraş, muscalul. Drept exemplu, Caragiale dă un tânăr funcţionar:

„Vedeţi pe acest mic impiegat.

Ştiţi câtă leafă are tânărul pe lună?

150 de lei... adică 150 în stat; în mînă capătă 135; care va să zică 1.620 de le pe an; prin urmare, are venit, din munca lui, câte 4 lei şi 44 de bani fără ceva pe zi, în anii comuni, iar în anul bisextil, câte 4 lei şi 42 de bani şi ceva. (...)

Unde-o fi mergînd aşa gătit acest june?

Se opreşte în faţa cofetăriei Riegler să-şi aşeze încă o dată cravata, care arde ca focul; îşi scutură cu batista pantofii de lac, îşi potriveşte ţilindrul, după ce-i trage apăsat o mânecă împrejur, se-nţepeneşte în călcâie şi se uită spre faţada Teatrului Naţional...

La ce se uită?

Ei! la ce! la muscali...

După multă dezbatere interioară, îşi alege unul foarte maladeţ, îmbrăcat în catifea albastră, cu brâu pembè, cu doi trotteurs negri, ce mănâncă jeratic... Picior peste picior şi:

- Paidiom, gaspadin!

Unde?...

Asta e! N-o să meargă omul cu muscalul să mănînce rahat la cişmeaua lui Cantacuzino de la Filaret... La Şosea! unde merge toată lumea bună."

Imensa majoritate a prozelor lui I.L. Caragiale îşi au izvorul în prezentul scrierii şi tipăririi lor. N-avem nici o îndoială că acţiunea prozei - ca să ne exprimăm ca la TVR Cultural - se petrece în toamna lui 1899. În toamna lui 1899, criza financiară - cea mai mare din istoria modernă a României - atinge punctul culminant. Anul financiar 1897-1898 se încheiase cu un deficit de 13.819.754 de lei, la valoarea de atunci a monedei naţionale. Mai mult decât îngrijorat de criza financiară, ale cărei dezvoltări le sesizează primul în România, Carol I îi scrie surorii sale, Maria de Flandra, la 9 iulie 1899, potrivit documentului redat de Sorin Cristescu în temeinica sa cercetare „Carol I şi politica României (1878-1912)":

„Din cauza recoltei distruse ne îndreptăm spre un mare pericol social şi economic ce va izbucni înainte de începutul iernii (...)."

Dacă ar fi să credem consemnărilor făcute de martorii vremii, în România e jale mare. În a sa „Istorie politică a României sub domnia lui Carol I", Titu Maiorescu observă cu îngrijorare că statul nu-şi mai poate onora plăţile:

„Pe la sfârşitul lui septembrie 1899 se amână cu vreo zece zile, până să se mai strângă ceva bani, plata unui mandat de 18.300 lei de la Ministerul Lucrărilor Publice; la începutul lui octombrie, asupra unui mandat de 1.700 lei pentru hrana Seminarului Teologic din Bucureşti, casierul central plăteşte numai 700 lei (...), chestura Senatului rămâne datoare cu 30.000 de lei." 

În aceste condiţii, un amărât de funcţionar, care câştigă doar 4 lei şi 44 de bani pe zi, e în stare să dea 3 lei pentru merge din centru până la şosea (actualul Kisselef) cu o birjă de lux. Adâncind ironia, Caragiale observă că eroul nostru nu alege o cofetărie obişnuită, ci una frecventată de lumea bună. Toate acestea, într-o vreme în care presă, politicieni, Rege se jeluiesc că e criză financiară devastatoare. E un paradox pe care I.L. Caragiale nu ni-l explică. Doar îl sugerează. Un paradox valabil şi azi. Toată lumea se plânge că e criză. Şi, în acest timp, mallurile sunt pline! 

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite