Au venit să mă vadă, zic, însoţiţi de profesorii lor, copiii câştigători ai Olimpiadei de Literatură română, dintr-o şcoală din Mateeştii de pe Tărâia vâlceană, şi mi-au adus, cumpărându-mă, un buchet de chihlimbarul Ciuboţicii Cucului spuzită de tipsiile de marmură albă ale Mironosiţelor, ce li se spune aici Floarea Paştelui, prinţesa dealurilor pe care răsar chiar în Săptămâna Patimilor şi sfinţesc şi ele, o dată cu ţăranii care au mai rămas, Sfintele Paşte. Erau copii frumoşi, fete şi băieţi până-n 14 ani dintr-o şcoală ca toate şcolile şi ca toată Şcoala noastră amărâtă, ca să nu folosesc un adjectiv şi mai trist pentru Şcoala noastră de azi şi m-am mirat câtă carte ştiau pe care le-o dăduse profesoarele lor, fiice şi ele de ţărani, care se duceau acasă neîmpăcate, doar cu datoria împlinită în puţinele ore care le-au mai rămas în program pentru limba română şi pentru literatura română ca să treacă anul şcolar, când atâţia dascăli, ca şi diriguitorii lor, se mulţumesc cu atât de puţin, dezinteresaţi, hai sa zicem numai unii, de soarta „intelighenţiei” româneşti, săracă, atât de săracă şi la capitolul Istoria ţării şi la capitolul Geografia ţării, ca să nu apelez la un nume prea mare şi să scriu Istoria Patriei.

Mateeştii sunt un sat oarecare, până la urmă, pe Tărâia, cu bunele şi relele lui, şi care poate să doarmă împăcat şi cu tineretul lui „pregătit” să ia calea Apusului şi să culeagă căpşuni şi portocale şi măsline şi să sape şi să zidească şi să văruiască, mână oarbă de lucru, sau să slugărească, tot mână de lucru oarbă, bătrâneţile Apusului, ca să se întoarcă acasă - dacă se mai întoarce - şă-şi ridice aici o casă printre cele care au mai rămas pustii de suflete, căci au murit firesc ca toţi muritorii şi părinţii, şi bunicii, şi străbunicii lor şi astfel poţi afla uşi de casă şi ferestre de casă bătute în cuie, parcă să mai păstreze bătută-n cuie amintirea unor vieţi.

Copiii cuceritori ai Olimpiadei pe ţară erau şi frumoşi şi isteţi şi plini de curiozitate şi se citea în ochii lor viţa unui popor sănătos, care pare azi uitat şi adus la starea de populaţie.

Profesoarele neîmpăcate, pomenite mai înainte, tinere, la mai puţin de jumătatea unei vârste fireşti, aveau şi ele casă – una era preoteasă – copii şi gospodărie şi îşi făcuseră timp să se ambiţioneze şi să arate că, dacă vrei, se poate să câştigi, dintr-o şcoală de pe malul Tărâiei, o Olimpiadă pe ţară.

Mă uitam şi la buchetul cu ultimele flori din Floarea Paştelui, cu adevărat prinţese, cu petalele ca nişte lacrimi de marmură albă şi îmi aminteam, cucerit, la rându-mi, de ambiţia oaspeţilor mei olteni, de învăţătorii mei de acum 80 de ani şi mai bine, câtă carte ştiau şi câtă geografie şi câtă istorie românească şi cum ştiau toţi să cânte la vioară şi să alcătuiască şi să dirijeze coruri bogate în repertorii culte şi să facă agricultură cu copiii pe lotul şcolii şi să organizeze cooperative şcolare care aduceau şi vindeau, cu copiii şcolari, abecedarele şi toate cărţile şi toate caietele şi toate creioanele şi toate sticlele cu cerneală pentru anul şcolar, cum mai găseau aceşti învăţători timp să facă şi Teatru, jucând în piese scrise de dramaturgii timpului lor românesc şi am văzut şi eu, jucată de învăţătorii mei, piesa lui Zaharia Bârsan „Se face ziuă” şi cum ridicau aceşti învăţători cămine culturale şi chiar dispensare comunale cu ţăranii lor, pe care îi învăţaseră carte şi îi învăţaseră să-şi iubească patria şi să fie mândri că sunt români şi că sunt o Ţară în mijlocul Europei şi nu o populaţie migratoare în căutarea unei bucăţi de pâine. Şi îi învăţaseră să fie mândri că pe obrazul pe care i-au scuipat ciocoii români sau străini i-a sărutat un domnitor, Cuza, şi au de ce să fie verticali şi demni şi identitari.

În sfârşit, închei şi spun profesoarelor Loredana Mogoşanu şi Daciana Lăzăroiu „Cinste lor!” şi sper ca exemplul lor să spuzească dealurile, măcar ale Olteniei de sub Munte, cum au spuzit în această Săptămână a Patimilor Florile Paştelui ca nişte domniţe!

P.S. Aflu cu stupoare că un festival de teatru şcolar, ajuns naţional, pornind din satul Văleni, judeţul Olt, vecin cu satul preşedintelui român al Naţiunilor Unite, Nicolae Titulescu, festival ajuns la a XIV-a ediţie, a fost retrogradat de către Ministerul Culturii, condus – nu e vina lui – de un profesor de matematică, a fost retrogradat, repet, de la naţional, la festival regional, când era inspirat chiar de literatura română. Doamna ministru al Educaţiei, pe merit ministru al Educaţiei, mi-a spus că nu e meritul ministerului ei această retrogradare. E meritul Culturii, adaug eu.