De exemplu, patronatele, constituite ca ONG-uri, care pretind că au grijă de interesele angajatorilor.

În teorie, firmele asociate cotizează pentru funcţionarea respectivei ONG patronale, iar aceasta, în asociere cu alte ONG similare, constituite în federaţii şi confederaţii, stau în coasta Guvernului şi nu-l lasă să ia decizii contrare intereselor firmelor. În practică, vedem cu toţii cum stau lucrurile: deşi avem o droaie de patronate, federaţii şi confederaţii patronale, politicile economice ale tuturor guvernelor ce s-au perindat pe la Palatul Victoria de când există patronate (adică de prin anii 1990-91) sunt dezastruoase.

Miile de firme care au cotizat pentru ca ONG patronale să le apere interesele sunt acum sufocate de măsurile imbecile ale guvernelor, sub privirile indiferente ale liderilor patronali. Mai mult, patronatele şi mai ales confederaţiile patronale sunt un fel de preş pe care se şterg guvernele când mai iau câte o decizie antieconomică. Cică „poartă un dialog social“ cu ele...

Faptul că legea prevede ca fiecare proiect de act normativ să fie discutat cu asociaţiile patronale înainte de a fi adoptat ar trebui notat la rubrica „Ştiaţi că“, e cel mult o curiozitate legislativă. Într-un cuvânt, patronatele (desigur, nu toate, ci marea majoritate) au abuzat de încrederea civică a întreprinzătorilor cotizanţi şi nu şi-au îndeplinit misiunea pe care şi-au asumat-o prin statut. Consecinţa este mai puţin vizibilă la prima vedere, dar extrem de nefastă prin efectele sale: Guvernul face în economie ce-l taie capul, în timp ce patronatele sunt reduse la tăcere şi nici că le va mai asculta cineva vocea tot mai slabă. Au pierit pe limba lor.

Alt exemplu: ONG-urile care pretind că au grijă de mediul ambiant de la Roşia Montană.

În teorie, la câte organizaţii „verzi“ apără Apusenii de posibilele dezastre ecologice, ar trebui ca nicio coajă de banană sau ambalaj de napolitană să nu polueze legendarii noştri munţi. În practică, dezastrul ecologic e chiar acolo: Arieşul, Ampoiul, Crişurile şi celelalte râuri primesc zilnic tone de deşeuri industriale, gunoaiele au năpădit natura şi doar în zona pensiunilor turistice e o curăţenie acceptabilă.

Militantismul ecologic atinge cote paroxistice când vine vorba de o exploatare minieră auriferă la Roşia Montană, dar când întrebi ce fac concret ONG-urile, acum, pentru ecologizarea Apusenilor nu ai ce răspuns să primeşti, pentru că ele, de fapt, nu au făcut şi nu fac nimic. Aşa că Guvernul merge înainte, şi bine face, cu demararea proiectului Roşia Montană, în timp de ONG-urile „verzi“ nu se mai pot opune cu forţa afişată în trecut, pentru că nu au argumentul faptei (în Apuseni, mediul ambiant nu este apărat de ecologişti).

Şi aceste ONG-uri vor pieri pe limba lor, pentru că au abuzat de încrederea civică şi de încrederea sponsorilor. Chiar, cine sunt sponsorii acestor ONG-uri??

Ar mai fi ONG-urile care pretind că au grijă ca România să absoarbă fondurile europene: unde-s fondurile europene?

Aa, era să uit: ONG-urile care pretind că au grijă de câinii maidanezi.

În teorie, acestea iau în stăpânire animalele fără stăpân, le întreţin în adăposturi, iar dacă într-un termen de 14 zile nu le revendică sau nu le adoptă nimeni, le eutanasiază. Dar asta, cel puţin la Bucureşti, e numai în teorie.

În practică, posibilitatea eutanasierii este doar o curiozitate legislativă care ar trebui notată mai degrabă la rubrica „Ştiaţi că“. O prevedere pe care, însă, primarul de Bucureşti, Sorin Oprescu, trebuia să o citească foarte atent, să o cunoască bine şi mai ales să o aplice întocmai. Pentru abuzul de încredere civică pe care l-au comis ONG-urile în chestiunea câinilor maidanezi, şi acestea vor pieri odată cu marea eutanasiere ce va veni după referendumul din 6 octombrie. Vor pieri pe limba lor.

Trebuie spus că, în cazul câinilor maidanezi, abuzul respectivei ONG a fost făcut cu buna ştiinţă a primăriei. Culmea este că ONG-ul care nu şi-a îndeplinit misiunea de a stăpâni câinii fără stăpân a trăit bine-mersi inclusiv din taxele şi impozitele pe salarii plătite de părinţii lui Ionuţ. Pentru această cruntă ironie administrativă, primarul de Bucureşti ar trebui să plătească cel puţin cu funcţia.