Fetele noastre de aur

La ora când scriu aceste rânduri, handbalistele noastre sunt deja în ceea ce presa sportivă numeşte „careul de aşi“ al Europenelor 2010.

Le spun „de aur" deoarece, indiferent ce vor face în continuare, pentru felul cum au evoluat până acum (exceptând, desigur, meciul fără miză cu Rusia), ţinându-ne înfriguraţi în faţa televizoarelor, ele au pentru noi strălucirea şi valoarea celui mai preţios metal. Asta într-o vreme când sportul e tratat de oficialităţi aşa cum e tratat, ca un apendice supărător pe care l-au şi expediat, de altfel, într-un colţ de indigest stomac ministerial. Asta într-o vreme când alte fete de aur (mă refer la scrimeurele noastre), într-un reportaj-experiment făcut de „Gazeta sporturilor", n-au fost recunoscute pe stradă, în plin centrul Capitalei, decât de un... moşneag! Asta într-o vreme când atenţia mass-media de specialitate coboară în proporţie covârşitoare înspre muribundul fotbal românesc, spre nişte jucători şi antrenori de două parale, remarcaţi doar prin incursiunile prin cluburi de noapte sau prin gesturi violente sau obscene.

Iată că până să vină străinii să se aventureze în explorarea grădinii Carpaţilor, explorăm noi, cu brio, îngheţatul Nord european. Şi nu e de mirare că românii cei mai cunoscuţi în străinătate pentru publicul larg sunt tot nişte (foşti) sportivi: Nadia, Năstase, Hagi. Într-o lume aflată într-o buimacă globalizare, sporturile de echipă sau individuale sunt printre puţinele domenii unde se mai păstrează însemnele specificului naţional. A le neglija ca suport financiar sau a te baza numai pe munca eroică, în fapt, a unor antrenori şi sportivi trăgând la greu într-un perfect anonimat este, în fond, o crimă. Exemplul acestei fete din Zalău, Talida Tolnai, care a apărat jumătate (procent uluitor în handbal!) din şuturile expediate de muntenegrence şi care era să se lase de sport din cauza sărăciei, e mai mult decât elocvent şi ar trebui să dea de gândit celor care, din birouri, decid bugetul, indemnizaţiile, premiile şi, mai ales, pensiile sportivilor de valoare. Valoarea, da, n-aşteaptă numărul anilor, dar numărul anilor aşteaptă să le fie preţuită, cum se cuvine, valoarea.

Se-aude, dom' Funeriu?