Festinul ignoranţei

„Raoul Girodot nu simţea nevoia să muncească; [...]. Timpul liber pe care i-l procura trândăvia şi-l consacra încă de la cincisprezece ani unor profunde şi intuitive meditaţii asupra vieţii, fixându-şi două obiective, care, gândea, sunt singurele demne de-un băiat de familie: să aibă un automobil de curse şi o amantă blondă[...].

Lumea se înşela [...] asupra caracterului acestui elev puturos care avea în el o forţă în stare să înfrângă orice rezistenţă. Bacalaureatul – la care de altminteri nici nu năzuia – nu şi l-a luat niciodată, în schimb a avut întotdeauna bani berechet, iar mai târziu şi amantă blondă, şi automobil [...]”[1].

Pasajul de mai sus aparţine romanului satiric Clochemerle (1934), cea mai renumită operă a autorului francez Gabriel Chevallier (1895–1969). Flagelând moravurile unui orăşel de provincie din anii ’20, romancierul nu face concesii junelui personaj descris între coordonatele universului la care aspiră cu intensitate. El se aşază, astfel, în răspăr faţă de atitudinea prevalentă cu privire la profilul ideal al tânărului de azi.

Ovaţionate peste măsură, recentele apariţii în media locale a doi tineri români care s-au afirmat atât prin nivelul financiar, cât şi prin pauperitatea intelectuală reflectă fetişizarea ignoranţei, rod al prăbuşirii culturale şi morale a epocii noastre. Numeroşi adulţi, printre care jurnalişti, au decernat elogii acestor tineri posesori ai unui vocabular de aproximativ 200 de cuvinte, incluzând interjecţiile, şi le-au sorbit cu voluptate discursurile lipsite de substanţă. Un post de televiziune cu pretenţii elitiste precum şi câteva publicaţii s-au angajat febril să conceapă ode exmatriculaţilor şi celor care exaltă virtuţile abandonului şcolar, obţinând încă o ocazie de a huidui educaţia formală. Căci mesajul transmis copiilor şi adolescenţilor români prin titluri precum „Exmatriculat în România, milionar în SUA” nu permite echivoc.

Deschizând o minicampanie de adulare a acestor tineri definiţi (printr-un calc) drept „nativi digitali”, presa menţionată i-a transformat rapid în obiect de cult, aşezându-le la picioarele tronului termenii ieftiniţi geniu şi genial. Comod instalaţi în ignoranţă, ei produc zeci de evoluţii pe Youtube în care emfaza stridentă şi tupeul confundate cu încrederea în sine şi talentul retoric livrează un spectacol grotesc aplaudat de o galerie de fani. Alături de coregrafiile kitsch de pe Instagram şi poncifurile cu alură de butadă publicate la editura Facebook, apariţiile consemnează tot atâtea manifestări ale unui vid ontologic ce nu pare să îngrijoreze pe mulţi. În fond, epoca înţelepciunii ad hoc livrate prin dozare de blog-uri şi vlog-uri nu poate decât să ducă trena tinerilor mândri de propria incultură.

Pe contul său de Youtube, una dintre cele două vedete se lamentează cu privire la existenţa comentariilor şcolare prescrise de profesorii de limba română, reclamând dreptul elevilor de „a-şi scrie propriile idei despre ce citesc”. Se cuvin câteva întrebări – cum ar putea o bibliografie formată din Facebook, Instagram, Twitter, blog-uri şi vlog-uri să producă un arsenal util analizei literare? Oare incursiunile în universul citatelor şi al sloganurilor diseminate la întâmplare pe internet, în reclame TV şi în afişe publicitare sunt apte de a dezvolta gândirea critică sau simţul estetic?

Fără a nega existenţa unor programe şcolare nefericit structurate, merită recunoscut că educaţia şcolară reprezintă unica opţiune solidă pentru formarea culturală şi spirituală a unui tânăr, în contrast cu jalnicele erzaţuri enumerate. Nefiind cruţată, ca elevă, de manualele anoste ale anilor ’80 şi ’90, am avut ocazia să studiez temeinic graţie formulei care a respectat coordonatele esenţiale ale disciplinelor şi a păstrat intactă lista autorilor canonici români şi universali. Ca pedagog, am recurs la manuale contemporane definite de acelaşi principiu, sub o formă echilibrată şi mai accesibilă. Însă, în ultimele două decenii, entuziasmul tâmp pentru noţiunea accesibil a plasat relaţia cu şcoala sub anatema generată de dispreţul cvasicolectiv pentru canon şi elită. Gândirea facilă s-a aliat cu dorinţa presantă a deprinderii de abilităţi practice într-un mariaj fatal ale cărui progenituri includ, inevitabil, o arghirofilie prematură. Vlogger-ul menţionat, de altfel, îşi exprimă regretul sincer că „şcoala nu te învaţă să faci bani”.

Într-un interviu pe parcursul căruia îl tutuieşte nonşalant pe realizatorul care i-ar putea fi tată – şi care îi absoarbe, euforic, platitudinile –, celălalt tânăr „genial” mărturiseşte, candid, că a schimbat a treia cifră din CNP, pentru a oculta anul naşterii şi a putea fi angajat de o companie din sectorul IT. Serenitatea cu care realizatorul emisiunii primeşte informaţia e simptomatică pentru o societate eminamente indiferentă la virtuţi şi insuficient dispusă să îşi îndemne tinerii să le îmbrăţişeze. Devenit milionar în Silicon Valley, fostul exmatriculat mărturiseşte, încântat, că este inventatorul unui prototip de sincronizare a postărilor pe mai multe reţele sociale, ideea de glorie vizitându-l după ce a auzit, pe stradă, două adolescente americane plângându-se de incapacitatea postării simultane. Iată cum gravitatea unei probleme care le-a întunecat multor adolescenţi orizontul existenţial l-a ajutat să devină faimos şi bogat. În confesiunea marcată de cuvinte precum wow, funny şi zen, de calcuri după engleză – „încrederea în sine a făcut diferenţa” –, de reflecţia privind „lucruri foarte aleatorii” şi de sfaturi referitoare la încercarea de a ne depăşi „condiţiile umane”, milionarul îl farmecă iremediabil pe realizatorul care îi întreţine focul sacru al ignoranţei. Întrebat, cu aplomb, care e cheia fericirii, el emite altă cugetare – „e important să-ţi urmezi pasiunile”, înainte de a emana, cu un aer sapienţial, un „aforism”: „şcoala e un cimitir de perfomanţe”.

Câteva publicaţii îl prezintă pe fostul exmatriculat drept cel mai tânăr membru din clasamentul Forbes 30 under 30. Ar putea oare o societate avidă de identificat parametri, clasamente şi ierarhii în jurul nonvalorii concede să creeze un echivalent al clasamentului Forbes în care să-l includă pe genialul (în accepţiune corectă) Bernini care, la doar 19 ani, l-a dăruit artei pe Sfântul Sebastian? Sau ar fi dispusă să o elogieze pe Artemisia Gentileschi al cărei talent remarcabil pentru pictură se afirmase încă de la 16 ani?

Numeroasele avantaje ale dezvoltării programelor de informatică reprezintă o realitate incontestabilă, iar încercarea de a le nega ar friza ridicolul. Însă cultul dedicat tinerilor al căror traseu existenţial se defineşte exclusiv prin această căutare, sfidând educaţia, reflecţia şi, uneori, valorile etice ar trebui să producă o tulburare profundă.

Omul lăuntric este relegat în favoarea Instagramistului. Aflat la irepetabila vârstă a formării, tânărul ovaţionat de presa de consum se înfăţişează într-o înspăimântătoare nuditate; el este străin de simfonia ideilor înalte, de fiorul dubitativ, de căutarea transcendentului şi de cultivarea simţului estetic. Rămâne surd la „conversaţia milenară a marilor spirite”, după cum defineşte, strălucit, Mihail Neamţu explorarea identităţii prin binecuvântarea lecturii. Sub privirile adoratoare ale adulţilor confuzi, vlăstarul diseminează, cu un aer doct, truisme strivitoare şi îndemnuri de plastic: „Cine face ce-i place e fericit”, „Credeţi în visele voastre!”, „Să nu vă fie frică niciodată că greşiţi!”

Interviuri şi articole precum cele care consolidează notorietatea tinerilor menţionaţi aplică încă un târnăcop edificiului fisurat al şcolii, inculcându-le, consecvent, copiilor convingerea inutilităţii sau a esenţei pernicioase a educaţiei formale. Percepută şi denunţată ca panteon al talentelor, după cum decreta, cu dispreţ olimpian, milionarul din Silicon Valley, şcoala a devenit subiect predilect al defăimării la modă.

Aceşti tineri afirmă ad nauseam că ea nu te pregăteşte pentru viaţă. Într-adevăr, şcoala nu te pregăteşte pentru o existenţă clădită în jurul refuzului sondării identităţii, al ignorării trecutului, al lăcomiei, al lipsei de valori morale şi al propensiunii pentru kitsch. Oferind mai mult decât uneltele pentru a alimenta un colon şi a acoperi un trup, ea deschide drumul explorării, cultivă interesul pentru ştiinţă şi aşază coordonatele estetice deasupra tărâmului Instagram, meritând a fi apărată de furia unor difuzori de neant şi apreciată de cei demni de numele ei.

[1] Clochemerle, de Gabriel Chevallier, trad. F. Brunea-Fox, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1964, p. 63.