Un om fericit excede această consolare adusă de democraţia naturii, el este aristocratul căruia nici o ghilotină revoluţionară nu-i poate reteza capul sau dacă o face - nu-i poate anula „titlul” dobândit pentru totdeauna.

Cred, în acord cu tradiţia filosofică, că diferenţa specifică a fericirii este aceea că - odată realizată, nimeni nu ţi-o poate anula, nimeni - nici măcar tu însuţi nu o poţi declara nulă, eşti constrâns să accepţi evidenta ei incoruptibilitate, asupra ei timpul nu are nici un cuvânt de spus, este inalterabilă, nepieritoare, atemporală şi astfel imortală.

Este starea care, spre deosebire de alte bucurii sau plăceri, odată realizată, nu mai poate fi pierdută. Desigur, existenţa individului fericit nu scapă urcuşurilor şi coborâşurilor timpului, degenerării simultan fatale şi constitutive, căci pe (şi cu) nisip, iar nu pe stâncă, se construieşte orice casă a vieţii. Dar prin acele clipe de fericire el a depăşit timpul şi moartea - acele clipe nu mai pot fi niciodată schimbate, alterate, nu pot deveni niciodată altceva decât ceea ce au fost, nu mai pot fi niciodată făcute să nu fie. Orice pe lumea asta poate fi retras, abolit, modificat. O crimă poate fi absolvită, iertată, te poţi căi, îţi  poţi „rescrie” trecutul, aşa cum istoria însăşi se schimbă cu fiecare întâmplare survenită în cursul ei. Firul timpului face ca ţesătura memoriei noastre să-şi schimbe neîncetat modelul, cu fiecare nod al lui. Viaţa are însă aceste „insule ale fericiţilor”, ale fericirilor - adecvate definiţiei eleate a fiinţei: sunt imuabile, statornice, inalterabile.

În ele şi prin ele cel care a fost fericit atinge maximum de stabilitate, el a dobândit astfel, punctual şi punctiform, eternitatea. E drept că această eternitate nu salvează nici o viaţă de la mortalitatea biologică, de la alternanţele şi alterările timpului, dar este o profundă eroare să credem, alături de acel înţelept amintit de Herodot, că nu putem şti dacă un om a fost fericit decât după ce a murit. Dovadă că „mirosim” fericirea oriunde se instalează este turbarea de care suntem cuprinşi atunci când ni se pare că vieţile semenilor noştri o în-corporează, ca de pildă, în minunata impasibilitate a „primitivilor” sau în indolenţa sublimă a pustnicilor. Cine-şi mai aminteşte azi că „părinţii pustiei” atrăgeau ura înverşunată a lumeţilor care declanşau campanii împotriva lor, trecându-i prin foc şi sabie? În contra a ce se ridicau ei, ce-i supăra atât de rău la schimnicii ponosiţi şi slăbănogi dacă nu tocmai  această breşă practicată de ei în zidurile timpului? Mai mult ca sigur li se părea că oamenii aceia atingeau  „nemurirea” în viaţă, că prin fericirea descoperită lor - au fost „extraşi” din timp. Răpiţii la ceruri şi, în general, cei asupra cărora planează suspiciunea că au adus cerul pe pământ - stârnesc furia neîmpăcată a „muritorilor” care, chiar şi atunci când frica îi face să şi-o reţină, îşi salută cezarii cu mâna pe pumnal. În egală măsură, constata Cioran, primitivii au exercitat asupra europenilor „căzuţi în timp” – o fascinaţie criminală, o admiraţie furibundă. I-au exterminat în sunetul imnurilor ce proslăveau viaţa naturală şi bunătatea omului sălbatic – cu o iubire funestă ce-şi găseşte expresia desăvârşită numai în epitaf.

Fericirea este dorinţa care ne guvernează viaţa. Ea este „centrul” care ne ţine laolaltă încropirea, este „partea” de nemurire a înfiripării noastre. Fără de ea ne-am împrăştia în cele trei zări ale timpului, nu ne-am mai recunoaşte în oglindă, viaţa noastră s-ar schimba cu fiecare clipă adăugată ei. Şi totuşi e în noi „o rază a gândului etern” - amintirea sau idealul fericirii - ce face ca timpul să se „diştearnă” - cu verbul genial folosit de Eminescu -, verb care are două semnificaţii contradictorii: a se aşeza şi strânge, a se desfăşura şi contrage, a se ex-plica şi com-plica:

Cu mâine zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi,

Având cu toate astea-n faţă

De-a purure ziua de azi.

 

Priveliştile sclipitoare,

Ce-n repezi şiruri se diştern,

Repaosă nestrămutate

Sub raza gândului etern.

   Doar confundarea eternităţii cu perpetuitatea a făcut ca definirea fericirii ca „bun ce nu poate fi niciodată pierdut” să fie atât de rău înţeleasă, consecinţa fiind excluderea ei din câmpul experienţelor posibile, căci ce bun este acela care, omeneşte vorbind, nu poate fi pierdut? Dacă însă gândim eternitatea ca fiind non-temporală, atunci putem integra „experienţele” nemuririi, ale eternităţii, în câmpul unei vieţi limitate în timp, muritoare. Viaţa însăşi poate fi gândită ca o asemenea eternitate limitată în timp – căci conform lui Epicur, maestrul vieţii fericite – câtă vreme sunt, moartea nu este, când moartea este, eu nu mai sunt. Aşadar, cele două noţiuni, viaţa şi moartea, fiind contradictorii, nu ajung să se întâlnească niciodată – deci viaţa – atâta vreme cât este – este eternă, este imortală. Într-o asemenea perspectivă omul e întru totul asemenea zeilor, doar că – aşa cum se spunea în vechime – este un zeu muritor, ceea ce revine la a spune că beneficiază de o eternitate limitată în timp.

Cât de nefericiţi ne face acea fericire concepută ca o orgie perpetuă, ca existenţă neîntreruptă în grădinile desfătării! O asemenea fericire – nu doar că nu e de găsit, dar nu e nici măcar de dorit, ne-ar plictisi, ne-ar lehămetisi. Fericirea este mai întâi de toate rezultatul unui act de creaţie personală, produsul unui act de imaginaţie; ea implică o „artă” a gustului, o „ştiinţă” a savorii, un „simţ” al aprecierii. Pentru care sunt necesari ani de zile de pregătire, de primenire, de „formare”. Înainte de a fi o trăire, fericirea este un concept, înainte de a fi un semnificant, fericirea este o semnificaţie. De aceea papilele gustative ale spiritului nostru trebuie să fie educate pentru a o simţi, olfacţia pregătită pentru a o recunoaşte, tactilitatea învăţată să-i distingă tipul specific de vaporozitate, vederea pentru a-i surprinde tonurile crepusculare, auzul pentru a-i înţelege murumurul. S-a spus despre fericire că dobândirea ei este floare la ureche de îndată ce ştii ce te face fericit. Într-adevăr, cei mai mulţi suntem nefericiţi pentru că nu ştim ce ne-ar putea face fericiţi. Nu mai puţin adevărat este că o asemenea ştiinţă presupune un efort îndelungat, o consecventă investire într-un „obiect” iniţial fantasmatic, aşa cum este de pildă credinţa – pentru un om religios, dorinţa de a scrie – pentru un scriitor, dorul – pentru îndrăgostit. Dumnezeu nu se arată decât credinciosului, un roman precum În căutarea timpului pierdut doar celui care şi-a trăit toată viaţa în marginea gândului de a-l scrie, Beatrice doar celui care a trecut prin infernul şi purgatoriul căutării ei. Fericirile de mai sus sunt descinderi sau ascensiuni într-o lume ideală, mentală, construită cu cărămizile aşteptării şi ale visării. Măsurate cu măsurile ceasului ele sunt vremelnice, închise în anumite intervale orare, dar cine este nebunul care să cronometreze durata unui extaz mistic? În cele câteva secunde misticul depăşeşte şi triumfă asupra timpului acestei lumi, aşa cum îndrăgostitul cunoaşte eternitatea într-o „oră de iubire”, ori aşa cum scriitorul petrece cu veşnicia într-o dimineaţă inspirată, sau cum cititorul uită de sine savurând, pe fotoliul dintre două ferestre, o carte frumoasă.

Sub asemenea raze ale „gândului etern” se dişterne viaţa omului fericit. 

Acest eseu a apărut în revista Argeş, nr. 2-3 / 2022