Femeia-ţintă. Femeia ca obiect sexual. Teologia abuzului
0
Poate la nivelul societăţii româneşti, plecând de la tragicele evenimente de la Vaslui, să se poată deschide, în fine, o poartă spre începerea unei dezbateri fundamentale prezentă de foarte mult timp în societăţile din lumea civilizată.
Tocmai pentru a pune capăt, prin acţiunile ferme ale societăţii, unui val de agresiuni în continuă creştere, violenţe împotriva femeii în general, a copiilor în special, în paralel cu o scădere absolut dramatică a vârstei victimelor. Ca o paranteză de unicitate, doar în România, ca excepţie, este în creştere şi - la nivelul mediului rural - numărul agresiunilor sexuale îndreptate împotriva bătrânelor, semn al unei întoarceri ferme spre barbarism a locuitorilor zonelor sărace şi scăpate de sub orice control şi al unei evidente încrederi în laxitatea justiţiei şi în viteza cu care făptaşii vor fi lăsaţi în libertate sau vor beneficia de pedepse minimale.
Să vedem care sunt statisticile globale la nivelul anului 2015:
Zilnic, în lume sunt comise 903 violuri, adică 329.708 violuri anual, dintre care 95.136 în SUA, 52.425 în Africa de Sud şi 24.350 în Canada (sursa Planetoscope viols).
Şi la noi? Conform sitului Urbology care citează statisticile Poliţiei Române, în ultimii 5 ani au avut loc 6 violuri pe zi. Adică un viol la 4 ore. Greu de crezut? Iată ce puteam citi în Timişoara Expres: la nivelul anului 2012, spre exemplu, în România s-au înregistrat 895 de violuri, 440 de persoane fiind trimise în judecată pentru comiterea acestei infracţiuni grave. În 2012, violul a reprezentat 4,5% din infracţiunile contra persoanei înregistrate în ţara noastră, conform datelor conţinute în Raportul de activitate al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru infracţiuni de viol cu victime în vârstă de până în 15 ani, au fost trimişi în judecată 158 de inculpaţi, iar pentru viol urmat de moartea victimei au fost trimişi în judecată 2 inclupaţi... Aceasta, evident, reprezentând situaţia cazurilor declarate prin reclamaţie oficială depusă la poliţie. Dar, după cum ştiţi, prioritar în mediul nostru rural, anacronic, sărac şi lipsit de educaţie, dar şi în mahalaua orăşenească (de tip vechi sau manelizată în ultimii ani) există o tradiţie care obligă la păstrarea cu orice preţ a onoarei aparente. Cu orice preţ, căci, nu-i aşa, nu trebuie să afle megieşii sau mahalaua că s-a petrecut „un lucru de mare ruşine”, care la noi aruncă o anatemă definitivă asupra casei şi neamului femeii „care n-a ştiut să-şi păstreze cinstea”.
Nici asta nu e întâmplare, cum nici întâmplare nu este sprijinul masiv pe care, după cum vedem, îl primesc tinerii violatori din Vaslui din partea comunităţii proxime. Nu este o întâmplare, este un rezultat - cel puţin în această nefericită şi excentric-sălbatică zonă a României -, al perpetuării, în termeni identici, a ceea ce Evul Mediu al Europei Occidentale (dar şi lumea islamică de atunci şi de acum, cea de care spiritual suntem atât de aproape) trasa ca linii de comportament şi reguli sociale impuse de Adevărata Credinţă.
Occidentul, trecând prin revolta fastuoasă a Renaşterii şi apoi prin saltul Iluminismului, a evoluat înspre o societate care ar trebui să fie şi a noastră (măcar prin aderarea formală la UE şi NATO). Nu e. Nu poate fi atâta timp cât , în acea lume din care am spus că vrem să facem parte, valorile sociale s-au schimbat fundamental (şi mesajul Bisericii odată cu ele), semnul major al transformării fiind (repet, la ei şi nu la Vaslui din România lui 2015) definirea, acceptarea şi recunoaşterea reală, ca un dat social ireversibil, a locului şi rolului femeii în societate, valorizarea unei contribuţii care, formal, pe plan politic, este exprimată prin conceptul „egalităţii de gen”. Dar, în realitate, lumea lor merge cu mult mai departe, prin iniţierea unor proceduri legislative complexe care să echilibreze rolul partenerilor în habitatul familial, să recunoască o contribuţie şi o responsabilitate egală în familie şi societate a bărbatului şi femeii.
Dacă admitem că spiritualitatea tradiţională a poporului român a fost modelată în principal de învăţătura Bisericii Ortodoxe şi că şi în acest moment statul român consideră că aceasta este misiunea pe care o are de îndeplinit şi la nivelul societăţii contemporane (de unde acceptarea statutului de funcţionar public pe care îl au preoţii, odată cu primirea salariului lunar asigurat din bugetul de stat), atunci trebuie să ne intereseze care este locul şi care este funcţia pe care Biserica Ortodoxă Română le defineşte ca fiind proprii femeii contemporane. De aici, cred, ar trebui să înceapă o dezbatere serioasă, nu de teologie pură, ci de teologie socială aplicată, căci oare care sunt mesajele care apar acum în spaţiul public, pe site-urile ortodoxe, privind rolul femeii? În cele mai multe cazuri, dacă nu te-ai freca la ochi să-ţi aminteşti în ce an suntem, ai crede că ne-am întors în Evul Mediu, în care femeia însemna, în concepţia Bisericii, doar obiectul din casă care se supune întru totul bărbatului, îi face copii şi îngrijeşte de gospodărie.
Mesajul recurent se concentrează, exact ca în Evul Mediu sau în mesajele de acum ale clericilor fundamentalismului islamic, pe ideea că femeia este ispită, este născută ispită, se comportă ca atare şi astfel provoacă încontinuu bărbatul, care ca animal nestăpânit ce se află (cum s-ar deduce din context) şi fără prea multă judecată, instinctual primar, se lasă pradă tentaţiei. Caz în care, evident, vina este a femeii care nu s-a acoperit integral sau s-a „împodobit cu mijloace diavoleşti” pentru a se înfrumuseţa tocmai pentru a târî în păcat bărbatul nevinovat şi sensibil la chestiuni sexuale, adulterin din vocaţie şi uşor de ameţit de făptura scârbavnică a urmaşei Evei.
Adică cum? Păi, foarte simplu, acesta era, în Evul Mediu occidental, mesajul fundamentalismului creştin al unui Savonarola, cel care, pe 7 februarie 1497, organiza trist-celebrul „Rug al vanităţilor”, cel pe care a ars „obiectele impure ale corupţiei spirituale”: oglinjoare, instrumente muzicale, unguente cosmetice şi parfumuri, hainele luxoase, bijuteriile, cărţile considerate imorale ale unor autori precum Boccacio. Odată cu interzicerea absolută, sub cea mai aspră pedeapsă, ca femeile să se machieze sau să fie îmbrăcate altfel decât cu veşminte acoperind tot trupul, purtând şi văl cât mai puţin transparent.
Trecut-a timpul, veţi spune. Poate, dacă vorbim despre ţările acelea, atât de aproape de noi şi, totuşi, acum, în altă galaxie de spiritualitate. Căci iată ce se spunea într-o zi de marţi 23 august 2011 pe situl Ortodoxia Tinerilor, în fascinant de interesantul articol „Epilarea trupurilor - consecinţă a indecenţei”, pe care-l puteţi accesa integral aici. Raţionamentul este impecabil:
„De ce se epilează fetele astăzi? Pentru că poartă fuste şi pantaloni scurţi, bluze şi maiouri decoltate care expun foarte multe părţi ale trupului. Dacă ar purta fuste peste genunchi şi bluze mai largi cu mânecile peste cot atunci complexele părului în exces afişat în public ar dispărea. V-aţi pus vreodată problema că Dumnezeu a creat femeia în mod special în acest fel, ca apariţia părului pe anumite zone s-o îndemne să şi le acopere, pentru a se feri astfel de indecenţă, de stârnirea poftelor bărbaţilor. V-aţi gândit vreodată că trupul femeii ar trebui văzut în totalitate doar de bărbatul ei? Astăzi lucrurile stau altfel, multe femei îşi expun „formele” la vedere tuturor bărbaţilor, ca şi cum ar fi un bun public. Astfel, cu păr în exces sau fără, pe picoare sau pe mâine, fetele ar trebuie să se îmbrace decent şi doar viitorii lor soţi ar trebuie să vadă acest lucru. Şi totuşi femeile se epilează. Epilarea costă bani şi este dureroasă. Nu după mult timp părul creşte iarăşi mai mare şi mai aspru decât înainte. Vor trebui să se epileze din nou, dar mai des, pentru că acum părţile trupului acoperite de păr arată mult mai rău decât prima oară când au decis îndepărtarea lui. Epilarea poate fi văzută şi ca o corecţia a trupului nostru primit de la Dumnezeu. Femeile nu se mulţumesc cu ce înfăţişare au primit de la Creator şi încearcă să se înfrumuseţeze, numai că în timp acest proces de înfrumuseţare te urâţeşte şi mai mult. ”
Şi aceste femeii ce vor putea să facă în viaţă în afară de îndeplinirea conştiincioasă a funcţiei de reproducere cu sarcinile aferente? Şcoală? Sigur, dar cu un scop precis, după cum afirmă atât de frumos Părintele Nicolae Tănase într-un interviu apărut în Cuvântul Ortodox (23.03.2012):
”După părerea mea, facultăţile la femei trebuie făcute ca să se mărite bine. Adică, la facultate poţi întâlni un anumit tip de băiat, iţi formezi o anumită viziune, iar apoi, daca poţi să lucrezi o vreme, e bine. Sa ştiti că eu fac o mare diferenţă între a creşte copii şi «a sta la cratiţă». Pentru că «a sta la cratiţă» este o expresie de acum peiorativă. Însa «femeia la cratiţă» nu este o prelungire a cratiţei, ci este o femeie care îşi înţelege rostul ei. Şi, dacă pe lângă rostul ei mai poate sa mai facă şi altceva, e foarte bine.".
Femeie-ovar, femeie-obiect-sexual, femeie închisă în gineceu, femeie oricând ţintă pentru că vrea să arate frumos, bucurându-se de ceea ce i-a dat Dumnezeu. Fără ca prin asta să se constituie automat ca pradă, fără să-i anunţe pe demenţii din Vaslui că vrea sex. Aşa să fie oare? Sau, dimpotrivă, ascultăm înţelepciunea părintelui Filothei Zervakos:
„Femeile (n.n.) umblă acum goale, – deşi bărbaţii nu sunt mai prejos, – însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putinţă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătoşii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma şi Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă şi să-şi arate trupurile lor goale la bărbati, ca să-i atragă spre păcat”. “Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă!" (citat din Porunca Iubirii, revistă ortodoxă de misiune şi informare editată de Asociaţia Ortopraxia, din articolul Machiajul trupesc şi demachiajul sufletesc semnat de Cristiana Roman, 3 martie 2014).
Ce i se poate întâmpla unei femei sau fete care se machiază, în afara pedepsei focului etern? Poate un viol în grup, ca măsură de pedepsire aici pe pământ, să nu uite în ce loc s-a născut şi pentru că n-a ascultat învăţături de înţelepciune ca cele de mai sus? Există, cum vedeţi, oameni care cred asta şi, în plus, sunt convinşi că acesta este într-adevăr şi Cuvântul Domnului. Se poate. De ce nu, tot ce se poate deoarece, iată, vedeţi că se poate totul. Chiar şi invocând Numele Domnului în deşertul superstiţiei, bigotismului, inculturii şi ieşirii din timp. Poate, spuneam, a venit timpul ca Biserica să-şi definească foarte limpede poziţiile, eliminând asemenea mesaje care pot fi parazite. Exact aşa cum societatea trebuie să reacţioneze eliminând cauzele profunde ale unei tragedii repetate şi repetabile cum este violul şi violenţa domestică. Poate...
Se încarcă comentariile...
