În ultimii ani de viaţă, bunicii mei care m-au crescut au avut mâini tot mai asemănătoare cu cele ale copiilor. Şi tălpi de copii, dacă stau bine să mă gândesc. Şi picioare de copii, şi braţe de copii, cu oase subţiri, uşor de rupt, cu piele străvezie, fină. Până şi vocea lor semăna foarte bine cu cea a unor copii.

De fiecare dată când dau de gândul ăsta la mine în cap, îl analizez câteva secunde, cam cât mi-a luat şi acum de exemplu, apoi îl aranjez frumos într-o cutie şi închid uşa şi-l las acolo, Dumnezeu ştie cum reuşeşte să mai scape şi să mă trezesc iar cu el în minte.

Am mâinile mamei mele. Forma unghiilor, a degetelor, mărimea lor. Mă uit la mâinile mele secundă de secundă şi văd mâinile maică-mii, ele pun de un ceai, ele scot rufele din maşina de spălat şi le întind pe sârmă-n miez de noapte, ele tastează acum şi tot ele uneori se mişcă ciudat prin aer, însoţind orice vorbă cu o ilustraţie invizibilă. Ca şi când ele ştiu ceva în plus pe lângă ce cunosc eu, pe lângă ce vedem cu toţii dacă ne uităm de jur-împrejur.

Am şi picioarele ei. La asta nu mă gândesc prea mult, ce-i drept, poate şi pentru că nu mă holbez la picioare atât de des. Le văd uneori când trec pe lângă vitrina unui magazin, hei!, picioarelor, salutare, sunt eu, purtătoarea voastră de drept. Picioarele nu stau la discuţii, nu le pasă.

Am pielea bunicii Victoria, asta spune toată lumea şi asta văd şi eu prea bine. O piele albă şi prin care se văd în anumite zile toate vasele de sânge şi mare lucru e că nu se văd şi organele interne, deşi n-aş băga mâna-n foc pentru acest fapt. Într-o zi, acum mai mulţi ani, am fost la un medic pentru o problemă oarecare; îmi aduc aminte că s-a uitat la mine şi mi-a zis: “Mereu aţi avut pielea aşa sau doar în ultima vreme?”, “Aşa cum?”, “Aşa… transparentă”. Aşadar, pielea bunicii, dar enormităţile astea de cearcăne nu-s ale ei. Sunt ale lui taică-miu, care mi le-a făcut cadou fără discuţii, nu i-a păsat că sunt şi eu fată, trebuie să mă mărit cândva, am multe probleme în viaţă, numai de cearcănele astea cât casa nu-mi arde mie în fiecare dimineaţă a vieţii, de ele şi de eterna întrebare a oamenilor: “Eşti obosită?”, “Nu, aşa arăt eu”. Cine ştie cărui strămoş i-au aparţinut, cine ştie câte sute de ani au apărut şi dispărut ca un mic stigmat plictisitor, trezindu-se să mă “înfrumuseţeze” acum tocmai pe mine.

Părul nu e prea clar al cui e, cel mai probabil iar genetica a dat cu zarul şi a resuscitat trăsături de acum câteva sute de ani, aşa cum nu se ştie de unde vin toate detaliile ascunse ale corpului unui om (de la cine am moştenit cutare pată de pe coapsa dreaptă, păi nu ştii, se spune că maică-ta a furat un fruct în forma aia când era însărcinată), aşa cum nu se ştie ale cui sunt primele riduri, ale tale, ale cui să fie, ale cui sunt primele semne că bietul corpuşor, care de mult timp nu şi-a mai schimbat forma, e pregătit să se transforme încet-încet.

Mereu am avut impresia că mâinile mele arată aşa cum arătau acum 20 de ani, deşi nu e posibil, aşa că probabil nici măcar n-o să mă prind când ele vor reveni la forma iniţială, mult mai fragile, mult mai pierdute. Iar bietul corp făcut din bucăţi, în care ducem cu noi tot neamul planetar de părinţi, ei bine, bietul meu corp nu va fi cu nimic mai special decât alte corpuri în istoria viitorului, fiecare cu picioarele părinţilor, cu mâinile bunicilor, cu genunchii unor unchi, poate cu nasul unui necunoscut şi cu mersul cuiva de acum un secol.

Totul va fi o imitare încurcată a ce a fost viu deja, la fiecare generaţie adăugându-se totuşi câte un detaliu. Să zicem că o anumită fată devenită o bătrână devenită o copilă va ascunde sub păr, pe ceafă, o enormă coregrafie de pete roşii sub forma unei flori ciudate, pe care nu a văzut-o niciodată, dar despre care i s-a povestit de atâtea ori şi care i-a apărut cel mai probabil deoarece mama ei a furat nişte maci când a fost însărcinată cu ea.

Poate asta va fi şi explicaţia faptului că până în jurul anilor 2120-2140 se vor naşte multe, foarte multe, din ce în ce mai multe, inexplicabil de multe femei cu pielea capului acoperită de maci.
 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.