Un om fără caracter, fără obraz ori neam prost, iată trei etichete care astăzi s-au dus. Altădată un om om fără caracter n-avea nicio şansă să ajungă împăratul lemnelor, între relele cele mai mari înscriindu-se şi lipsa de recunoştinţă. Pentru că a existat o vreme când în lumea românească numai moartea era cam fără obraz.

Există în sensul acesta un basm, pe care l-am mai spus în Mâţa Vinerii şi care mi se pare foarte potrivit pentru a explica mai bine la ce mă refer.

Într-o zi însorită, un uriaş se plimba fără grijă prin pădure. In dreptul unui stejar bătrân, i-a apărut în faţă un pitic. Nu era tocmai unul tradiţional, ci un omuleţ cu o privire cât se poate de impertinentă. Crunt şi neclintit, i-a cerut uriaşului să se dea din calea lui şi spre stupoarea sa şi a altor urechi curioase, care stăteau aţintite din tufişuri, stârpitura s-a recomandat drept Moartea însăşi.

Dar uriaşul era mult prea încrezător în forţele lui, mai ales că nu se ştia deloc în pragul vreunei boli. El nu s-a lăsat intimidat de cuvintele acestui pitic, înveşmântat într-o pelerină roşie ca focul, ci pur şi simplu l-a luat la bătaie. Şi cum Moartea continua să-l ameninţe, amintindu-i că mai devreme sau mai târziu oricum va ajunge la mâna ei, uriaşul s-a enervat aşa de rău, încât aproape că era s-o omoare.

Rănită în ultimul hal, Moartea şi-a dat seama că-i venise sfârşitul şi-i părea rău de aroganţa ei. Nu vrusese să-l enerveze pe uriaş. Sperase doar să obţină respectul pe care credea că i-l datorează orice suflet omenesc.

Pe când agoniza lângă trunchiul unui copac, s-a întâmplat să treacă pe-acolo un om, care nu avea habar nici de existenţa uriaşilor, nici de cea a Morţii. Era un bărbat tânăr şi foarte voios. El a dat cu ochii de mogâldeaţa care trăgea să moară şi imediat i-a sărit în ajutor. Faţa Morţii părea cuprinsă de durere, iar pelerina se făcuse zdrenţe. Cum nu era mare, omul a luat-o în braţe şi a dus-o acasă îngrijind-o cu devotament.

În multe basme se vorbeşte despre mila creştină faţă de fiinţele dezagreabile sau chiar diavoleşti. În multe dintre ele, milosul e răsplătit domneşte. După cum, în altele, cel ajutat îşi pedepseşte binefăcătorul în mod crud. În povestea aceasta, omul a aflat la un moment dat că piticul schimonosit de durere era chiar Moartea. Ea însăşi i-a mărturisit cine este, sperând ca îngrijitorul ei să se sperie. Nu pentru că ar fi avut vreun motiv special, ci pentru că îi plăcea să vadă groaza întipărită pe chipurile clienţilor ei.

Omul cel milos nu s-a înfricoşat deloc şi nici n-a încetat s-o îngrijească.

Cu toate că se afla într-o stare aşa de proastă, Moartea continua să se poarte ca o stăpână nemulţumită de slujitorul ei. Îl trimitea cu noaptea-n cap să-i caute doctorii şi să-i aducă nectarul florilor, pentru că se ştie că această fiinţă înfiorătoare are gusturi extrem de rafinate.

 Iar într-o seară de mai, i-a spus omului în faţă, că deşi el o îngrijise cu devotament, ea nu-i va cruţa viaţa.

- He, he! Să te văd când ţi-o veni sorocul! O să te-arunc în Lumea de Dincolo, fără nicio părere de rău!

 Cuvintele acestea l-au rănit pe om, însă n-a abandonat acest pitic plin de ifose, care avea încă nevoie de îngrijiri. Nu-i era deloc simpatic şi-i văzuse de la început cruzimea după cum îşi ridica sprâncenele tremurătoare. Cu toate acestea nu a renunţat la datoria lui, deoarece există mulţi astfel de oameni care nu-şi pierd principiile omenoase nici măcar faţă de duşmanii lor. Veţi spune că acesta e un semn de prostie. Chiar aşa gândea şi Moartea pe care devotamentul omului începuse s-o scoată din sărite. La urma urmelor, dacă prostul ăsta ar fi abandonat-o, nimeni n-ar mai fi trecut prin chinurile morţii! Omul ştia şi el acest lucru, dar, de asemenea, era convins că fiecare faptă bună are în ea o mică sămânţă de suspin.

Moartea s-a înzdrăvenit şi-a plecat la treaba ei.

După mulţi ani, când salvatorului i-a venit ceasul, s-a înfăţişat să-l ia. Dar lucrul s-a dovedit destul de anevoios. Căci un firicel de foc îi crescuse în sânge şi n-o lăsa să se apropie de acel om bun, care îi salvase viaţa. Şi, după ce a încercat în mai multe rânduri, şi-a dat seama că nu va fi în stare niciodată să ia un suflet care pâlpâie încă în amintirile ei.

Recitind povestea, aş spune că până la urmă chiar şi Moartea are puţintel caracter.