Familia din Norvegia: agresoare sau victimă? Implicaţiile psihologice
0
Familia Bodnariu a devenit un caz. Un denunţ din partea şcolii a dus la luarea pe rând a celor cinci copii: Eliana (9 ani), Naomi (7 ani), Matei (5 ani), Ioan (2 ani) şi Ezekiel (4 luni) de la părinţii lor Marius si Ruth Bodnariu, o familie româno-norvegiană din orăşelul Naustdal fapt ce a alarmat oameni şi autorităţi.
Directoarea şcolii, în urma unor discuţii cu una dintre fetiţe, din care a rezultat că ei sunt agresaţi fizic acasă şi având obligaţia legală, a sesizat Barnevernet-ul. Scopul era manifestarea unei îngrijorări şi dorinţa ei ca această instituţie să ofere servicii de consiliere familiei. În sesizarea acesteia, nicidecum nu se aminteşte despre ceva care să conţină luarea copiilor de acasă de către autorităţi. Nu aceasta a fost intenţia dânsei. Ce-i drept, şi în România cadrele didactice au obligaţia de a sesiza protecţia copilului, poliţia etc., dacă ar constata că elevii sosesc la şcoală agresaţi de părinţi sau de altcineva. Cât de des şi eficient se întâmplă, am reţineri. Personal, am fost confruntat cu astfel de situaţii, am sesizat în repetate rânduri şi răspunsul autorităţilor pe care l-am primit a fost „da, vom face o achetă..”. Tipic! Dar nu putem fi pasivi şi deci complici la suferinţa unor minori.
Revenind. Soţii trăiesc deja de vreo 10 ani în Norvegia. El este inginer şi ea asistenta medicală. Şi nu au un prim copil, ci cinci. Deci nu am putea considera că ei nu ar fi avut cunoştinţe despre legislaţia ţării în care trăiesc, implicit cu privire la educarea copiilor şi la intoleranţa faţă de tratamentele aplicate minorilor. De fapt, toţi copiii lor s-au născut acolo. Având un părinte român, reprezentanţii statului român s-au sesizat. Cazul a atras atenţia ONG-urilor, bisericilor creştine, agenţiilor guvernamentale, ambasadelor, parlamentarilor, miniştrilor români şi străini. Pe 21 decembrie, fostul ministru de Externe Titus Corlăţean (vorbind la acest nivel de implicare politică şi diplomatică) iniţiază şi depune la Senatul României o interpelare semnată de 101 senatori pe care o adresează prim-ministrului, ministrului Afacerilor Externe şi ministrului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice. Tot el invită ambasadorul Norvegiei la discuţii şi se implică public. Dacian Cioloş abordează problema cu Lazăr Comănescu şi ne asigură că „statul român este în contact permanent cu familia şi că va folosi toate mijloacele eficiente pentru a ajuta familia”, însă legislaţia norvegiană trebuie luată întâi în considerare. Pe 22 decembrie, Avocatului Poporului se sesizează din oficiu şi solicită clarificări din partea Ombudsman-ului Naţional al Regatului Norvegiei şi Ombudsman-ului Copilului. Proteste au avut loc în faţa ambasadei Norvegiei luna trecută şi se anunţă altele pe viitor în ţări din Europa şi America.
O petiţie online în engleză a strâns până în prezent peste 46.000 de semnături şi 15. 000 de comentarii, iar o pagină de Facebook Norway Return the Children to Bodnariu Family are aproape 18.000 de like-uri.
Ce spune legistalaţia norvegiană şi cea internaţională
Dacă la început se vehiculau acuzaţii legate de „îndoctrinare şi radicalism creştin” (că fetiţa a cântat o melodie creştină în şcoală) acum sunt în discuţie violenţele de tip fizic.
Personal, nu cred că Norvegia, ca oricare altă ţară europeană, ar avea în legislaţia ei prevederi care să interzică practicarea oricărei religii creştine sau necreştine inclusiv în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor. Dimpotrivă, este respectat dreptul libertăţii religioase. Norvegia dă dovadă de ţară creştină, cât şi de toleranţă religioasă. Bunăoară, peste 70% din norvegieni declară că aparţin Bisericii Norvegiei (Den norske kirke) Evanghelică Luterană şi 26% sunt atei. Separaţia dintre Stat şi Biserică face paşi mari inclusiv cu religia învăţaţă în şcolile lor. Deci nu cred în invocarea acestor argumente de ordin religios.
Nu pot crede nici că legislaţia norvegiană este împotriva familiei, împotriva binelui copiilor, că acţionează abuziv şi nu pot crede că interesul superior al copiilor nu este respectat. Poate tocmai acesta să fie unul dintre argumentele protecţiei copilului din Norvegia. Acest principiu este unul fundamental în Convenţia ONU privind Drepturile Copilului adoptată încă din 1989 şi semnată de 194 de ţări care s-au obligat să o respecte şi să o aplice corespunzător, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca să-l citez pe Corlăţen, asigură inviolabilitatea familiei, libertatea de conştiinţă şi religie şi nediscriminare. Ori Norgevia a semnat aceste convenţii. Dar ambele convenţii nu se contrazic.
Mai departe, nu cred în acuzaţiile pe care le cunoaştem din presă că ele reprezintă adevărul unic, pentru că nu cred că statul norvegian ignoră drepturile familiei şi nu s-ar fi sesizat dacă ceva grav nu s-ar fi întâmplat. Cu ce altfel de scop să depărteze 5 copii ai unei familii, indiferent de origine şi naţionalitate.
Avem încă multe necunoscute. O astfel de decizie este extremă şi în fond o măsură ultimă, iar o astfel de decizie nu o stabileşte o singură persoană în urma unei simple declaraţii/denunţ. Implicaţiile sunt majore nu doar pentru copiii şi familie, iată în prezent pentru relaţiile dintre cele două state europene. Şi, slavă Domnului, cu Norvegia chiar avem relaţii frumoase şi multe fonduri norvegiene au păpat românii noştri în ultimii ani.
Ambasada Norvegiei în România ne-a transmis că Norvegia este una dintre ţările Europei care are un număr scăzut de copii ce trăiesc în îngrijire alternativă şi că serviciul de protectie a copilului este în primul rând un serviciu care vine în ajutorul copiilor şi al familiilor si că respectă dreptul la viaţă privată, de aceea nici nu a furnizat informaţii despre motivele intervenţiei. „Un ordin de plasament este emis de către Consiliul regional de Protecţie Socială sau de către Tribunalul Districtual numai atunci când copilul a fost supus unei neglijenţe grave, maltratare sau abuz.”
Că multe dintre cazuri se referă la copiii imigranţilor nu consider că ar fi o măsură directă împotriva imigranţilor ci, bănuiesc, că o bună parte dintre imigranţi ar putea proveni din ţări unde potrivit culturii lor pedepsele fizice aplicate copiilor sunt tolerate, de exemplu ţările din estul Europei, cum e şi România. Şi România are o mare problemă aici. Citeam statistici recente cu 7/10 părinţi aplică pedepse fizice copiilor şi nu consideră aceasta a fi o eroare, dimpotrivă, e parte necesară din educaţie („ce să faci dacă nu te mai ascultă, cu o palmă nu moare nimeni”). Îmi este dat să întâlnesc părinţi care recunosc cu o aşa detaşare că îşi bat copiii, „că nu mai pot” şi îşi justifică brutalitatea fără jenă. Ev Mediu! Avem cazuri dese şi grave de copii care sunt maltrataţi, loviţi cu obiecte, cu bâte şi lanţuri de către părinţii lor. Să nu intrăm în subiectul violenţelor fizice din centrele de plasament...
În cazul de faţă elemente precum maltratare, abuz ori neglijenţă gravă trebuie să se verifice. Copiii sunt vizitaţi de părinţii lor doar câteve ore pe săptămână şi se pare că demersuri pentru adopţii sunt deja începute. Ceea ce iarăşi devine o măsură extremă.
Că familia este creştină, în opinia mea, ar trebuie să fie un argument că nu practică violenţa. În Rai, Adam şi Eva chiar nu se băteau între ei sau cu Dumnezeu, nu e nimic smuls de acolo. Cel puţin Biblia nu spune. Cred că e o născocire românească din popor. Dar câteva indicii ne vin chiar din declaraţiile tatălui într-un interviu pentru Antena 3, când au recunoscut că au aplicat „metode de corecţie şi disciplină”. De ce natură sunt acestea rămâne să aflăm.
Pe de altă parte, despărţirea copiilor de părinţi, despărţirea fraţilor între ei chiar şi în situaţii de necesitate, de neglijare şi abuz are conotaţii afective asupra stabilităţii psihoemoţionale şi dezvoltării ulterioare (oricât de bune condiţii le-ar oferi statul în schimb). În ce măsură privarea copiilor de cele mai iubite persoane cauzează evenimente cu conţinut traumatic asupra copiilor este binecunoscut şi, din perspectiva mea, rămâne cea mai importantă preocupare a autorităţilor.
Mi-a fost dat să cunosc colegi psihologi din Norvegia, ne-am reîntâlnit la congrese de psihologie la Oslo şi ştiu câtă preţuire este acordată acestei profesii în viaţa obişnuită, cât de serioasă este pregătirea lor universitară, cât de greu este să ajungi să practici psihologia şi câtă importanţă oferă ei familiei. Dincolo de răspunsurile subiective şi eventual interpretabile ale copiilor faţă de gesturile părinţilor lor nu pot pune la îndoială profesionalismul psihologilor, asistenţilor sociali sau al celorlalţi specialişti din serviciul de protecţie.
Îmi scapă însă explicaţia în cazul sugarului. Ezekiel, de doar 4 luni, din ce motiv a fost deprivat de căldura, ataşamentul şi iubirea mamei, de relaţia afectivă pe care ei au legat-o în primele luni de viaţă? În ce sens a însemnat familia pentru el un pericol? În concepţie psihanalitică relaţia mamă-sugar în primele luni este esenţială pentru dezvoltarea unui sine sănătos al copilului. Putem continua argumentele în această direcţie, s-au scris cărţi de psihologie despre experienţele minorilor deprivaţi de afecţiunea părintească, consecinţele pe termen lung, ataşament, sentimente de abandon etc dar rămân ele rămân argumentele noastre şi tind să cred că şi cele ale autorităţilor. Vom vedea!
Se încarcă comentariile...
