Fals tratat de patologie electorală. Cum am putea readuce bunul-simţ la cârma României

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mereu vor fi pomeni cu iz politic, niciodată nu vor dispărea paraziţii (fie ei profitori ai sistemului de protecţie socială, fie „lipitori de afişe” angajaţi în instituţiile publice pe posturi ce n-ar trebui să existe), tot timpul va fi ceva de promis. E o boală ce pare fără leac, deşi leacul e la îndemâna tuturor.

Vine unul şi zice: „Bă! Am inventat apa caldă!”. „Ura!” (se aude dinspre partea stângă). „Huo!” (se aude dinspre partea dreaptă). Apoi pietroaiele şi scuipaţii zboară cu boltă de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, fiecare membru al fiecărui „curent ideologic” simţindu-se dator să contribuie la „înfruntarea de idei”. Niciunul nu ştie însă dacă apa caldă chiar există (şi nici măcar nu îşi doreşte să ştie!), dacă ăla care-a zis că a inventat-o, chiar a inventat-o el şi, în general, niciunul habar nu are de ce e în stânga şi nu în dreapta, sau viceversa. Cam aşa aş rezuma cutumele şi cultura politică/electorală a poporului român, acum, în anul de graţie 2020.

Vine Guvernul şi zice: „Am trei lei! Hai să luăm bomboane. Trei bomboane”. Bine, el, Guvernul, nu ştie dacă în buzunarul lui sunt trei lei, sau cinci, ori doar unul. Spune doar aşa, ca principiu. Ăilalţi (care nici ei nu ştiu câţi bani are Guvernul; dar ce mai contează?) sar şi zic: „Ba nu! Ai cinci lei! Hai să luăm cinci bomboane! Yummy!”. În timpul acesta, privitorii de rând salivează cu gândul la nişte bomboane ipotetice şi jinduiesc că numărul lor va creşte până, hăt, la cer, indiferent de suma din buzunarul ălora care promit. Nădejdea este că or să fie aşa mai multe bomboane, că or să ajungă la toţi (vorba lui taica Lenin). Cam aşa aş rezuma eu administrarea României în anul 20 al mileniului al treilea.

Vine unul, cu ochii cât cepele şi chipul cam tumefiat. Şi urlă: „Să umplem pământul de ţepe! Şi să-i înfigem în ele pe duşmani!”. Câţiva exultă, cu mâna pe tricolor sau la cord (nu, n-au făcut infarct), dreapta şi stânga mormăie ceva, la limita dintre „huo” şi „ura”, căci e clar că şi ăla vrea, de fapt, tot să gestioneze bomboanele. Altul, cu ochii limpezi şi „poker face”, declamă: „Egalitate, frăţietate, om nou!”. Se face linişte. Românul ştie (încă de la 1947) că gura bate curul. În fine, altul bâiguie nostalgic, cu o lacrimă în colţul ochiului stâng (neapărat ochiul stâng!) ceva despre unul „Escu”. Sau despre „o lae”. Nu-i chiar clar. Aşa aş rezuma eu naţionalismul, progresismul şi anacronismul.

În general, la noi, la români, Caragiale a desenat deja orice posibil personaj. Şi orice posibil scenariu. Nu mai este nimic care să nu fi fost promis. Nu mai este nicio minciună nespusă. Nu mai există niciun alt model de mită electorală. Se schimbă doar contextul, căci evoluează tehnologia. Dacă acum 20 de ani electoratul era cumpărat cu o plimbare cu căruţa la pădure, la un grătar cu mici şi un portbagaj cu bere, mai apoi s-au inventat excursiile cu autocarul pe la mănăstiri (şi chiar în Elada!), pe bani publici. Peste alţi 20 de ani, vor fi excursii mai elaborate (cine ştie, poate chiar şi în Cosmos), însă rămâne aceeaşi mită în esenţă.

E un soi de patologie electorală. Mereu vor fi pomeni cu iz politic, niciodată nu vor dispărea paraziţii (fie ei profitori ai sistemului de protecţie socială, fie „lipitori de afişe” angajaţi în instituţiile publice pe posturi ce n-ar trebui să existe), tot timpul va fi ceva de promis: pensii mai mari (apropo de ultimele măgării pe relaţia Guvern-Parlament, cu 5 milioane de victime colaterale), drumuri mai dihai, poduri mai din piatră, sănătate mai sănătoasă, şcoală mai înclinată spre educaţie, impozite mai mici şi câte şi mai câte iluzii.

De fapt, problema nu-i la candidaţii mincinoşi, ci la electorat. Electoratul care se vinde în continuare pe doi mici şi-o bere, pe 50 de lei, pe iluzia că va tăia din poale şi va cârpi-n spete. Zicea un amic, recent, că românii nu vor să înţeleagă nici în ruptul capului că dacă tot tai din pantaloni ca să cârpeşti surtucul în coate, la un moment dat rămâi în fundul gol. Da, dar nu poate nimeni spune că eşti un coate goale, nu? Alegerile sunt, la noi, un fel de exerciţiu de autism. Marea majoritate a votanţilor se dedublează mintal, parcă, şi pun ştampila mai mult ideologic decât logic. Votează cu „ai noştri”, deşi „ai noştri” (oricare-ar fi ei) nu le-au oferit nimic, în afară de iluzii, de doi mici şi-o bere şi de circul cel de toate zilele. Şi nici nu le vor oferi vreodată altceva în plus faţă de ştiuta reţetă a minciunilor puse pe „repeat”.

Nu-i mai puţin adevărat că nici alternativele nu-s cine ştie ce. În spatele scrobelii şi a aparenţelor se află, la mai toţi cei intraţi în politică, şifoniere pline cu cadavre. Am cunoscut destul de mulţi lideri de „partide noi”, încântători de la tribună, dar abjecţi în realitate. Oameni care proiectează pe propria faţadă idealuri uriaşe, dar care nu-s capabili să accepte o critică măruntă, măturând pe jos, mârlăneşte (e drept, în privat, cât să nu le vadă agora adevărata faţă), cu ziaristul/analistul/omul de bine samd care le-a bătut obrazul. Cândva voi prezenta în detaliu astfel de apucături, căci merită să fie ştiute.

De fapt, problema nu-i nici la electorat, cât la EDUCAŢIE. „N-avem nemţi, domnule!”, ziceam acum ceva ani. Însă nu de nemţi duceam noi lipsă (dovadă că mulţi români fac deja carieră în Germania), ci de oameni educaţi. Căci dacă pentru a califica oamenii într-o meserie sau alta există tot felul de oportunităţi (olelei, ce de bani publici se toacă în tiparniţa de diplome!), cei 7-14-18 „ani de acasă” nu se mai pot antrena decât cu mare osteneală şi cu o mică rată de succes. Nu mai înveţi măgarul bătrân la samar! Odată ce i-a intrat în cap că e firesc să fie nesimţit, subiectul aşa va trece prin viaţă: sfidând bunul-simţ.

Bine, este şi un pic utopic să vorbim despre asta. Hăţurile Educaţiei sunt scăpate de mult. Mulţi dascăli nu-şi mai înţeleg menirea şi au devenit un soi de haiduci. Activişti partinici. Am asistat recent la un caz şocant: un profesor a folosit elevii unei clase – toţi minori! – pentru un protest civic transmis pe internet. Pur şi simplu, acest aşa-zis educator (căci nu e!) a încălcat toate normele morale şi legale pentru a-şi spune opinia (bună, rea, nici nu mai contează). A profitat de incapacitatea copiilor de a-şi înţelege drepturile şi le-a violat pur şi simplu minţile.

Acei copiii aşa vor înţelege lumea: la modul sociopat! Un loc al protestului perpetuu, indiferent dacă revendicarea (şi modalitatea de revendicare) respectă legea şi/sau morala. Un loc în care dreptul tău este mai important decât drepturile celorlalţi şi, mai ales, deasupra normelor sociale. O junglă, în esenţă.

Ar fi însă o aberaţie să cântărim Şcoala după chipul şi asemănarea acelui profesor. Cu siguranţă că mai există destul de mulţi dascăli care fac ceea ce trebuie. Însă ei au ajuns o minoritate. Iar scăderea ponderii lor înseamnă exact micşorarea ponderii oamenilor educaţi la nivelul naţiei. Iar dacă educi prost, nu doar că umpli ţara cu proşti (cu asta se poate trăi, o societate plină de genii este utopică), ci mai ales cu oameni cu valori morale de bază alterate. Oameni care cred în forma fără fond, în vorbe şi nu în fapte, în protestul de dragul protestului, în mârlănia cu sclipici, în nesimţirea ca stare de fapt, în minciuna ca normalitate, în egoismul ca o necesitate samd.

Scheletul moral al unui om se construieşte nu atât în familie (în actualul context, familia nu-i o garanţie, căci nu poţi pretinde ca un om needucat să crească nişte copii educaţi), cât mai ales în Şcoală. Or tocmai aici păcătuieşte de câteva decenii Şcoala. Arată cu degetul spre familie, se leapădă de responsabilitatea de „nivelator” al civilizaţiei, se dezice de obligaţia de a modela conştiinţe, preferând statutul de „un job călduţ”. Şcoala pune în centrul intereselor ei nevoile salariatului „din ramură”, nu nevoile elevului. Aici este adevărata dramă.

Revenind la ideea de la care am pornit acest articol, fără oameni educaţi CORECT, nu putem avea un electorat responsabil. Fără electorat responsabil nu puteam avea o clasă politică sănătoasă moral. Iar fără o clasă politică adecvată, nu putem administra ţara aşa cum se cuvine. Deci nici nu putem avea o Educaţie corespunzătoare.

După cum observaţi, este un cerc vicios. Pare fără ieşire. Dar nu e. Putem trage un semnal de alarmă, cu toţii, pe 27 septembrie, alegând dincolo de doctrine şi de siglele de partide. Alegând oameni cu bun-simţ, oameni cu coloană morală intactă, oameni bine intenţionaţi, oameni bine crescuţi. Ştiu, sunt puţini. Foarte puţini. Dar mai sunt şi din aceştia. Nu plecaţi de ideea că nu ar avea şanse (unii pot fi chiar independenţi, ori de la partide foarte mici) şi că actuala clasă politică e de nezdruncinat. E o premisă falsă! Nu uitaţi că şi cea mai dură stâncă e tocită de banala picătură de apă. Merită încercat!

De acelaşi autor:

Conspiraţia mondială împotriva şoriciului românesc, demascată de Românache

Viermele din inima democraţiei. Cum şi când s-a transformat, la români, competenţa într-un handicap

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite