Fals jurnal de ieri şi de azi. Vechi istorii slătiorene

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aflu de la doctoriţa  satului, fiică de olar din chiar satul Olari, medic strălucit, dar şi un istoric al lumii de la poalele Măgurii Slătioarei, că ne-a mai părăsit un nonagenar din cei trei, patru, câţi mai rămăseseră să povestească şi astfel mă văd dator să aştern pe fila de azi a calendarului o istorie mai veche, cu tâlc, fireşte, şi uitată de cei de azi.

Aşadar, cine mai ştie azi şi cine mai crede, mai ales cine mai crede, că, în vârful Măgurii Slătiorului, în poieni cât palma, bunicii şi străbunicii şi stră-străbunicii noştri puneau cartofi şi semănau grâu la peste 700 de metri înălţime şi secerau şi urcau până la arie cu carul cu boi o batoză şi treierau şi vânturau grâul din care se făceau cei mai buni colaci şi cele mai bune lipii, care erau duse la sărbători jos în sat, la biserică, drept ofrandă la toate pomenirile.

Cine mai ştie azi şi cine mai crede că, în ochiurile de pădure de fagi din vârful Măgurii, ţăranii sădeau viţă-de-vie din care culegeau struguri rozalii din care bătrânii slujitori ai bisericilor făceau vinul de împărtăşanie şi de pomenire.

Aici, în viile cât palma, ţăranii puneau piersici cu fructele lor cât nucile, cu carnea roşie ca sângele, şi nu era toamna vreo sărbătoare fără ca pe mese, în mijloc, să se afle un castron de pământ cu strugurii rozalii şi piersicile care-şi ascundeau sângele roşu sub o catifea cenuşie şi parfumată, amărui.

Cine mai ştie şi cine mai crede azi că în vârful Măgurii, înconjurat de aurul grâului, de tufele de cartofi şi de bucuria viilor, se răsfăţa sub soarele obosit al toamnelor, la peste 700 de metri înălţime, şi sub secera lunii de gheaţă, un lac cu izvoarele în mijlocul muntelui de sare, pe care şedea Pădurea Măgurii.

Lacul era socotit fără fund şi apa lui strălucea sub cer străpunsă de trestii înalte cât un ţăran călare şi cu măciulii de catifea maronie care, la adierea cea mai uşoară, sfâşiau liniştea sfântă cu unduirea lor, ca o ploconire.

Acest lac fără fund acoperea jumătate din spinarea pădurii şi era un rai ceresc al păsărilor şi căprioarelor şi vulpilor şi jderilor şi mistreţilor şi, în unele ochiuri, era cotropit de nuferi cu petalele lor albe şi mijlocul galben cum e aurul.

Măgura Slătiorului însufleţea astăzi ambiţia slătiorenilor olari şi vărari şi vânători împătimiţi de a răzbi spre o apropiere religioasă de Dumnezeu.

Nu era om în sat dacă nu aveai în vârful Măgurii o postaţă de grâu să urci batoza jucărie şi să treieri; nu erai om dacă n-aveai în Măgură o postaţă de vie cu struguri rozalii şi piersici cu carnea lor roşie şi amăruie.

Am fost martor în copilăria mea şi la ultimele zile ale unei fântâni cu cumpănă, într-o margine a lacului din care se scotea, cu o lumânare nesfârşită, ciutura plină cu apă limpede şi rece ca gheaţa. O fântână cu cumpănă în mijlocul Măgurii Slătiorului, ocrotită de fagi bătrâni, la marginea unui lac, la peste 700 de metri înălţime!

Câte poveşti n-au născut aceste locuri nebănuite de şerpuire a vieţii de toate zilele, cât ţinea drumul de la Horezu până la Râpile de argint ale Vioreştilor cu Potecaşii lor, care nu-şi scoteau căciula nici în faţa domnitorului! Câte poveşti de dragoste, câte poveşti de mirese furate, câte poveşti de pândă la vânătoare, câte poveşti de seceriş, câte poveşti de culesul viilor, câte poveşti, în sfârşit, de căutare a unor comori ascunse în apropierea fântânii cu cumpănă n-au înflorit în decursul vieţii unor generaţii întregi pentru care 90 de ani de viaţă erau fireşti.

- Nu erai om – adică bărbat – îmi spune doctoriţa, dacă la 90 de ani nu coborai din vârful Măgurii, de la Lacul fără fund, în sat, fără să se mire nimeni. Se trăia mult, acum 40 de ani, când m-am întors eu doctoriţă de la facultate, la Slătioara. Atunci am aflat că vatra Horezului şi a Slătioarei era vestită pentru longevitatea şi sănătatea ţăranilor. Acum, Măgura s-a pustiit, nici din Lacul cu trestii n-a mai rămas nimic şi s-au rărit şi nonagenarii.

Poveştile Măgurii Slătiorului au pierit pe rând, o dată cu Lacul fără fund, care parcă a intrat în pământ, o dată cu viile cu struguri rozalii, din care n-a mai rămas nicio urmă, o dată cu secerişul grâului, care şi el a pierit, o dată cu piersicii, s-au pustiit şi postaţele cuiburilor cu cartofi dulci, până şi fântâna a intrat în pământ, nu se mai urcă nimeni de drag în vârful Măgurii, s-au rărit şi nonagenarii voinici, neamul de oameni care nu se grăbeau să ne părăsească la 90 de ani, ca acest Niţescu Ion despre care doctoriţa îmi spunea:

- Dacă aţi şti dumneavoastră că bunicul lui a venit la mine, la dispensar, la 97 de ani. Când l-am văzut, m-am crucit şi l-am întrebat numai din ochi, fără un cuvânt, ce l-a adus la dispensar la 97 de ani?

- Am venit, doamna doctor, şi nepoată şi strănepoată, să te mai văd fiindcă mi se pare că încep şi eu să ostenesc, fiindcă am ajuns să preget să mai urc în Măgură. Pregetarea asta este un semn! Altfel, nu am unde să mă grăbesc! 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite