Fals jurnal de ieri şi de azi: Singurul vis

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când scriam romanul ,,Nişte ţărani’’, acum aproape trezeci de ani, Gena lui Năiţă Lucean treiera Slătioara ca un sfulger roşu, cu copiii toţi după ea, şase la rând, şi ei toţi pistruiaţi ca şi ea şi cu părul roşu şi genele roşii, şi numai gura ei, şi glasul ei deasupra tuturor şi în fruntea bătăliei lor cu viaţa, Năiţă, cu biciul pe umărul stâng şi cu mâna dreaptă pe resteul boului de cea, care mereu o lua înainte grăbit.

Şi Gena pe cap cu baniţa plină de oale şi străchini şi de linguri care ieşeau din baniţă ca vârfurile unor săbii.

  • Ce cari, Geno, în baniţa aia cât roata carului? o întreba minunat câte cineva. Însă ea nu răspundea! Ţinea buzele strânse şi ochii numai înainte, ca şi cum... Răspundea doar Năiţă:
  • Muniţia! se lăuda el, muniţia pe ziua de azi...

Stă lângă mine, pe scaun, cu mâinile împreunate în poală şi spatele lipit de spătarul înalt, cum ar fi stat şi Năiţă Lucean, ca sfinţii în jilţ şi nici ea nu ajunge, ca ei, cu picioarele pe podea dar nu se uită spre mine; ochii ei spălăciţi de atâta lumină cât au îndurat şaptezeci şi şapte de ani şi de atâtea lacrimi şi de atâta sudoare la săpat şi la secerat şi la treierat şi la cules de porumb şi la cusut de râuri pe cămăşile de in şi de borangic şi la mestecat mămăliga deasupra ceaunelor de vatră şi la aţâţat focul şi iarna şi vara şi primăvara şi toamna, din viul nopţii şi până în viul nopţii, o viaţă de om, ochii ei împăienjeniţi acum de o ceaţă care îi face pustii au trecut dincolo de stâlpii cerdacului, ar trebui să alunece peste culmile albastre ale munţilor Căpăţânii, însă mă îndoiesc că văd ceva înaintea ei, nu fac decât să întărească tăcerea în care pare cuprinsă ca într-un văl al singurătăţii.

Părul ei, odată roşu ca focul şi mătăsos ca mătasea porumbului, s-a spălăcit şi s-a făcut alb, sprâncenele ei roşii s-au tivit alb, obrajii spuziţi, pe timpuri, de pistrui roşii, cu pielea ca piersicile abia pârguite în vârful Măgurii, sunt acum stinşi, n-a mai rămas nimic din dogoarea lor roşie şi e toată o mână de om; însă umerii nu i s-au încovoiat.

  • Te ţii bine, te ţii... încerc eu să intru în vorbă cu ea încurajând-o şi cu o privire care ar trebui să-i spună că mă bucur s-o găsesc ,,în picioare’’, cum zic chiar ei, însă nu răspunde, abia lasă bărbia mai jos; nici nu se îndoieşte de tot, nici nu-mi dă cine ştie ce dreptate, parcă ar spune, dacă ar putea:
  • ,,Vorbim şi noi, ce să facem? Ne lăudăm cât mai putem şi cu cât putem...’’
  • Ai terminat cu fânul? zic eu mai departe înnodând cuvintele greu...
  • Nu mai am! – zice ea scurt. L-am dat lui Vasilică.
  • Nu mai ai vite? întreb eu iar.
  • Nu, taie ea din răspuns numai atâta cât trebuie ca să înţeleg că nu mai are putere să ţină o vită. M-am topit şi eu, s-a topit şi puterile.
  • Şi ce faci acum, toată ziua?
  • Ce să fac? Mă lupt cu somnul; dar ca să adorm, că nu mă lasă durerile. Vine o vreme când te ajung din urmă toate durerile de care n-ai avut timp şi te trezeşti vorbind cu ele: nu se linişteşte una, că vine alta şi câteodată vin şi câte două, trei la un loc, şi tu stai să te lupţi cu ele, mai ales pe muteşte, fiindcă n-are cine să te asculte. Cine stă în loc de văicărelile mele?
  • Dar când dormi...
  • Foarte puţin, mă întrerupe ea, mai mult fur somnul de la o vreme.
  • Când dormi, visezi?
  • Rar, zice şi continuă să se uite înainte ca şi când s-ar chinui să desluşască ceva anume în ceaţa albastră care îi împăienjeneşte ochii.
  • Pe Năiţă îl mai visezi? – întreb eu cu credinţă că începe povestea noastră să se închege.
  • Îl mai visez, răspunde ea şi nu se schimbă faţa ei deloc, nu se luminează, nu se strecoară o umbră, nu se lasă, părelnic, măcar un fir din genele rare şi ele odată roşii ca focul, buzele abia fac să treacă spre mine cuvintele seci...
  • Când l-ai visat ultima dată?
  • Păi, numai pe el îl visez. Alte vise nu mai visez.

Năiţă Lucean a murit de peste treizeci de ani. Mai bine de patruzeci au trăit împreună şi au făcut şase copii şi şase temelii de case la rând şi cinci nunţi. Când s-a însurat Vasilică, Năiţă nu mai era de mult pe lume. Ea a rămas singură, cu ziua la fiecare dintre copii, la ce a fost nevoie şi la cât a fost nevoie, atât cât au ţinut-o puterile.

  • Copiii mai vin pe la dumneata?
  • Nu prea mai vin, zice ea. După ce? mă întreabă ea ca să pricep şi mai bine că toţi sunt cu viaţa lor şi cu interesele lor.
  • Costică, din luncă, o iscodesc eu, câţi ani are, acum?
  • A trecut de şaizeci.
  • El mai vine?
  • Mai vine, când are şi el nevoie să urce în Măgură; i-am dat o curea de pământ dar e stearpă, însă vine s-o vadă, să nu uite lumea că e pe numele lui.
  • Altceva mai aveţi în Măgură? Via, piersicii...
  • Nu mai e nimic.
  • Lacul cel mare cu trestii...
  • A secat...
  • Şi pe Năiţă cum îl visezi? – rup eu cu brutalitate tăcerea în care s-a înfăşurat iar ca într-un giulgiu.
  • Cu carul cu boi...
  • Altfel nu-l visezi?
  • Nu, zice ea. Cu carul cu boi şi cu biciul pe umăr, cu care ne mâna şi pe noi: ,,hai, hai, că se termenă viaţa şi n-am făcut nimic...’’. Şi uite că s-a termenat şi viaţa...
  • Ei, încerc să respir, înecat de cuvintele ei ca şi când le-ar fi rupt din Prohod. Ei, nu s-a termenat...

Ea ridică, în sfârşit, pentru prima dată, privirile spre mine şi în loc de cuvinte, lasă cuminte să-i înflorească pe buze zâmbetul din care eu trebuie să înţeleg că ştie că mint...

P.S.: Poate să fie vorba şi despre mine – mă gândeam eu, la 81 de ani – această povestire adevărată aflată între copertele culegerii ilustrate de Mircia Dumitrescu şi intitulată ,,Ultimul ţăran din Slătioara’’, culegere nepusă, fireşte, în vânzare fiindcă îşi aşteaptă editorul.

Culegerea, în proiectele mele, tot acum, ,,mai la bătrâneţe’’, ar fi urmată de o alta, ,,Nişte lichele’’, (de azi), acestea sigur, prin comparaţie cu eroii romanului meu ,,Nişte ţărani’’.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite