Fals jurnal de ieri şi de azi. Sfântul Dumitru la Slătioara, pe timpuri...(să zicem chiar la jumătatea veacului XX)

Am prins şi eu Sfântul Dumitru la Slătioara, prin anii 50 ai veacului trecut, sărbătorit de pomină acasă la Lucean ăl Bătrân, chiar de ziua lui, 26 octombrie.

Luceenii erau oameni de ispravă şi Lucean ăl Bătrân, Dumitru, făcea de ziua lui o întreagă poveste, cu jumătate din sat la masa lui, cu finii tineri şi finuţii veniţi cu ploconul care trebuia să împlinească, oricât ai fi fost de sărac, o datorie peste care nu se putea trece: carul cu boi cu loitrele de care spânzurau cu capetele în jos, deoparte şi de alta a carului, şase curcani albi sau pistriţi sau negrii ca smoala şi pe palele de fân din car, într-o traistă, zece sticle de vin din anul acela cu dop de cocean şi în altă traistă, zece  sticle de ţuică din anul acela, tot cu dop de cocean, şi în a treia traistă, zece pâini albe, franzele, cum se zicea atunci, iar,  în mijlocul carului, fina şi finuţii şi pe capra carului, finul cel tânăr cu biciul înflorat, şi toţi îmbrăcaţi ca la Sfintele Paşti, sărbătoreşte, bărbaţii, cu ce aveau ei mai bun din ţoalele lor de dimie săină, pantaloni şi vestă şi laibăr, iar muierile, cu fustele cutate de in, iar cămăşile cusute cu arnici sau ţesute în război, cu şoarţele bătute cu paiete aurii şi argintii ca o spuză de foc.

La ziua lui Lucean ăl Bătrân care se petrecea în mijlocul drumului, sub ţâţa dreaptă a Măgurii Slătioarei, într-o lăsătură a drumului dintre cele două muchii de pământ, pe una având în vârf biserica de lemn a Manaseştilor, cu acoperişul cu război din bârne groase, încheiate în coadă de rândunică şi strânse în cuie de lemn, groase cât coada toporului, pe cealaltă muchie de deal, Biserica Cociobilor, despre care se ştia că a fost zugrăvită prin dania Vătafului de plai Urşanu, care ctitorise şi Vioreştii.

Dumitru Lucean punea masa exact în mijlocul drumului, cât era drumul de lat, drum de car, şi masa lungă-n drum cât ţineau ogrăzile caselor lui şi, în dreptul lui, în capul mesei, pe mâna dreaptă, sub ţâţa Măgurii, un ochi de apă care izvora din adâncuri şi era oblonit cu scânduri, ca o pleoapă, de unde se bea şi apă şi se ţineau la rece şi sticlele de vin şi sticlele de ţuică.

Şi la cele două capete ale mesei sărbătoreşti de Sfântul Dumitru, tot cât era drumul de lat, carele cu finii şi finuţii şi plocoanele, cu boii dejugaţi şi legaţi cu lanţul de jug.

Se strângeau la această masă 50-60 de ţărani cu muierile şi copiii lor, toţi îmbrăcaţi ca la Sfintele Paşti.

Şi cât ţinea sărbătoarea, de pe la 11 dimineaţa, de la ieşirea de la Sfânta Liturghie din cele două Biserici, drumul întreg în faţa ogrăzilor lui Dumitru Lucean era oprit şi pe mese, piftii reci şi sarmale fierbinţi şi ciorbă acră şi ciorbă dulce în străchini de Slătioara şi cu tocătoare de lemn cu carne de oaie friptă pe jeratic şi pui răsuciţi în frigare şi castroane cu varză albă şi varză dulce şi rotogoale de mălai rumenite în ţest  şi, în mijoc, un coş cu struguri şi piersici.

Am prins chiar sărbătoarea când fiul cel mare al lui Dumitru Lucean, Năiţă, îşi sărbătorea şi el trei ani de la naşterea primului dintre viitorii lui şase băieţi, câţi avea să-i facă.

Lucean ăl Bătrân, în capul mesei, cu părul alb ca zăpada şi mustăţile fuior, albe şi ele, şi roşu la faţă, ars de soarele primăverii, şi verii, şi toamnei, căci n-apuca să stea în casă decât patru ore din noapte şi se bucura ridicând primul nepot, arătându-l fălos la toată lumea.

Năiţă Lucean făcuse tot războiul până la Stalingrad, de unde venise pe jos într-o permisie scurtă, în spate cu o raniţă plină de şuruburi şi piuliţe şi tot felul de fierăraie, de caiele pentru potcovit boii şi chiar cu potcoave de fier ruseşti – în spate, raniţa cu fierotenii şi în dreapta, carabina.

Apoi plecase iar la război ”fiindcă nu se termenase lucrul pe care-l aveam noi de făcut” şi ”lucrul” era războiul, iar el s-a dus la război şi a ajuns până la Banska Bistriţa de unde s-a întors cu pieptul plin de decoraţii şi s-a apucat, cum zicea el, şi de lucrul lui care era întemeierea unei familii, ”cel mai greu lucru pe pământ”.

- Două lucruri am avut eu de făcut în viaţa asta a mea, zicea el: ”Războiul şi întemeierea neamului, la care sunt angajat acum.”

Şi sta şi el în capul mesei, în picioare, lângă Lucean ăl Bătrân, care şi el făcuse un război din care venise cu o decoraţie pe care o purta prinsă de vestă în dreptul inimii.

- Noi ţăranii n-am avut de făcut în viaţă decât două lucruri: Războiul, ca să ne apărăm neamul, şi neamul întreg, pe care să-l sărbătorim la Sfântul Dumitru,  e ziua când putem să ne bucurăm şi noi la încheierea unui an întreg cu întreg cuprinsul nostru.

Aşa se sărbătorea SfântulDumitru la Slătioara, cu ”tot cuprinsul”!

Astăzi, ”cuprinsul” s-a risipit în toate zările şi sărbătoarea a rămas singură în legendă. S-a uitat bucuria sărbătorii prieteniei, solidarităţii şi mândriei identitare.

Timpul nostru e copleşit de atâtea întrebări fără răspuns, de atâtea întâmpinări care ne iau prin surprindere în fiecare zi, încât am uitat să ne mai bucurăm că existăm.

Oare mai există, pe 26 octombrie, Sărbătoarea Sfântului Dumitru?!