Fals jurnal de ieri şi de azi: Resursele umane şi Nomenclatorul pentru asistente, asistenţi, consiliere şi consilieri

Instituţia Resurse umane s-a îmbogăţit de la o vreme cu un multifuncţional Nomenclator cuprinzând ceea ce îndeobşte numim asistente, asistenţi, consilieri şi consiliere, la capitolul asistente şi consiliere, cum aflu şi eu ca şi dumneavoastră din media, că specialitatea, ca să zic-aşa, ar fi… pardon, şpagatul.

Aproape că nu mai miră pe nimeni numărul mare de asistenţi, asistente, consilieri şi consiliere pe lângă scaunul câte unui parlamentar, cu alte cuvinte ales, sau numit, oricât de mic şefuleţ, în administraţia de stat, până la comună. Mai zilele trecute, o informaţie ne spunea că un deputat, dacă nu mă înşel, de Dâmboviţa, sau poate mă înşel şi este din alt judeţ, ar avea la Parlament 13, 14, 15, dacă nu 16 consilieri şi bietul de el nu a apucat să-şi afirme personalitatea în celebra aulă, decât prin cartela cu care îşi înscrie prezenţa diurnă. Interesantă este predispoziţia unor aleşi sau numiţi pentru asistente sau consiliere. O consilieră, mi se pare, la un institut de cercetări istorice, avea drept specialitate organizarea de baluri ale bobocilor la licee, întâlniri la discoteci şi, din câte am văzut la o televiziune sau la mai multe televiziuni, eleganţa unor şpagat-uri de toată frumuseţea!

Gata, gata să rămână la Viena, o reprezentantă a unui institut de propagarea culturii române în străinătate avea, se pare, toate calităţile, afară de ştiinţa limbii germane care, din nefericire pentru dânsa, se vorbeşte la Viena.

Un vicepreşedinte la un institut de acelaşi tip, dacă nu chiar acelaşi, se revendica în CV de la tot felul de expediente culturale pe la teatre, teatruleţe, case de cultură şi alte asemenea.

A sărăcit rău ţara în aceste zile din urmă dacă profesionişti ai scrisului cu literă mare în mijlocul cuvântului, ajung să-i consilieze pe cei care, dacă ne-am lua după câte cărţi au citit, şi lectura unei cărţi singure i-ar fi adormit şi ar fi putut pierde postul râvnit, cu care suntem noi blestemaţi.    

La un meci de fotbal recent, catastrofic, la rând, altfel, cu ţară întreagă, s-au înghesuit în avioane o pletoră de aleşi. La ce s-or fi dus nu se ştie, dar sigur este că turiştii pomeniţi erau convinşi că aşa se manifestă patriotismul, prin prezenţa la pomană şi nu prin pregătirea serviciului în vederea lungirii vieţii.

O cântăreaţă de muzică populară se luptă, dintr-un post important, în timpul liber pe semne, sau dânsa cântă în timpul liber, se luptă zic, cu corupţia! Altă asistentă, abia ieşită din adolescenţă, dar cu farmecul vârstei intact, poate fi întâlnită pe culoarele Senatului aleasă, cu grijă, fireşte.

Nu e de mirare că toate ierarhiile sunt aruncate în aer, că până şi regulile de bun-simţ, nu neapărat numai criteriile de performanţă sunt ignorate agresiv, e de mirare însă, că nu se ciocnesc trenurile în plină câmpie când se poate vedea şi cu ochiul liber, ziua în amiaza mare, cine mai circulă pe aceeaşi linie! Am văzut însă, la televizor cum, oprit în pantă, un tren aştepta, cu o piatră pusă la roată drept opritoare, ca mecanicul să coboare şi să rupă cu mâna dintr-un boschet o creangă, ca să facă din ea un bulon lipsă la roata cu pricina.

Dacă toate acestea ar fi numai poveşti am zice că ne aflăm într-un roman de Ilf şi Petrov care povesteşte despre o Societate pentru colectarea coarnelor şi copitelor din perioada Rusiei Nep-ului.

Ce este însă greu de înţeles, este că eroii şi eroinele unor astfel de împrejurări ca acelea povestite mai-nainte şi aflate din media se înscriu în universul unor formaţiuni politice aflate chiar la Putere, unele formaţiuni cu orgoliul de a fi de stânga. Nu este de înţeles cum e posibil ca după atâtea semnale din care mi-am extras şi eu argumentele pamfletului de faţă, un şef, măcar unul, al unei astfel de formaţiuni, să nu dea un ucaz simplu din care să se înţeleagă că „la noi în partid nu sunt permise asistentele-şpagat, consilierii pomanagii şi răsplata jertfei patriotice a lipitorilor de afişe din campaniile electorale!“

Un şef de judeţ oltean îmi explica, nu prea demult, că n-a putut să nu-l pună şef la un deconcentrat pe un analfabet notoriu care l-a ajutat cu atâta devotament în campania electorală lipind afişe şi ziua şi noaptea, fără preget şi devotat.

Devotamentul orb, despre care scriam şi în defuncta epoca socialistă, rămâne, văd, şi azi intact în şansa lui de a spori iresponsabilitatea unui nomenclator care dă pe dinafară aproape peste tot cu singura justificare a celebrei caragialeşti „răsplată a jertfei patriotice“.

Până la urmă, aceea care este cu adevărat jertfită pe altarul acestui devotement orb, este chiar Patria.

Nu interesează însă pe nimeni soarta nimănui!

Important este să te afli la Putere şi să te blindezi cu numărul consilierilor ca să nu ajungă până la tine pestilenţa mahalalei care ne sufocă.