cel puţin faţă de cele sfinte ale unui popor trăitor în Grădina Maicii Domnului!

Mă voi întoarce astfel, dezamăgit, în Săptămâna patimilor şi a Învierii într-o primăvară de la sfârşitul primei jumătăţi a veacului trecut când, odată cu înserarea, pe dealurile Slătioarei oltene de sub Munţii Căpăţânii, albite de dimineaţa de puţinele, totuşi, ciopoare sărace de oi, potecile se umpleau de şerpuirea cuminte a unei lumi nu atât de luminată electric ca astăzi, dar cu o lumină în suflet care mă făcea să o văd, şi acum, în închipuire, la fel, păşind cuminte, aureolată ca sfinţii pictaţi pe păreţii abia văruiţi ai bisericuţelor de la Potreşi şi Mănăseşti şi Olari şi Vioreşti.

Oricât ar fi fost el, la Slătioara, de rău păcătosul acelei primăveri pomenite  şi răscolite de mine acum, tot ar fi găsit, în săptămâna Deniilor, în cel mai ascuns străfund al sufletului său, un sâmbure, chiar şi uscat, de ruşine, care să nu dea să încolţească de fiorul neliniştii faţă de înălţimea cerului nostru, ridicată şi mai sus de crestele Căpăţânii, ca o Golgotă urcată cu atâta nădejde de copii şi de părinţii lor si de părinţii părinţilor lor, cu buchete de Floarea Paştelui în mâinile tremurânde!

Nu-mi amintesc o clipire de geană a amintirii mai tulburătoare decât aceea venind să reînvie fuiorul ţăranilor Potecaşi în hainele lor de dimie ţesută în război de Fina Anica, hainele lor de lucru de toată ziua ca nişte odăjdii ale slujirii unei vieţi nădăjduitoare din veac şi atunci, în clipele şi ele cât un veac, pănă departe în zare, se făcea o linişte îgrijorătoare încât puneam o mâna la gură să nu tuşim, nu se auzea nici oftatul acelei lumi urcând pripoarele scurte şi pieptişe, ci doar rar, în depărtari, cîntecul stingher al unui cuc bătrân care poate că uitase să se culce.

Şi aşa se apropia şi seara Prohodului pe care noi o iubeam cel mai mult din acea Săptămână a Patimilor când ne strecuram pe scăricica întortochiată din Pronaos ca să ajugem sus, în balconul şi el pitic, de unde preluam cu o dăruire pe care greu aveam să o mai întâlnim în viaţa care ne aştepta şi pe noi, copiii, strofele celor trei Stări ale Prohodului şi noi cu buchetele de Floarea Paştelor  albind şi mai tare în pumnii noştri mici auriţi de pâlpâirea lumânărilor.

Şi nici o Stare ca Starea a treia, nu cuprindea un vers - întrebare –cântată, mai frumos şi mai neliniştitor şi mai încărcat de fiorul credinţei izbăvitoare aşa cum o pricepeam noi, atunci.

Şi, la capătul acelui vers, glasurile noastre de copii se ridicau parcă mai sus şi ne înecau în lăcrămi....

,,Primăvară dulce, fiul tău prea dulce, frumuseţea cine ţi-a apus!? ’’

Cristos a înviat!