Fals jurnal de ieri şi de azi: Să nu laşi ziua de mâine la mâna altuia

În copilăria mea, petrecută la începutul anilor ’30 ai veacului trecut, nu era cine ştie ce de mirare să-l vezi pe Gheorghe Răţoi care avea să se apropie bine de sută şi să intre în mileniul despre care s-a spus că ori va fi al credinţei, ori nu va fi deloc, venind de la târg, de la Hurezi, care se ţinea şi atunci sâmbăta, cocoşat sub văcălia unui coşciug nou-nouţ ce se cumpănea pe creştetul capului său ţinut

şi cu mâna stângă în timp ce cu dreapta creştinul strângea la subţioară mai uşorul capac, amândouă din brad geluit, mirosind răcoritor a răşină.

Din când în când, bietul om se mai odihnea, punea întâi capacul jos pe marginea drumului, apoi se lăsa în genunchi şi se descotorosea şi de căsuţa de veci.

- Ce faci nene Răţoi?, îl întreba câte cineva pe Răţoi încă de atunci părând bătrân şi acesta nu se mira de întrebare deşi se vedea bine ce făcea şi ştergându-se de sudoare pe frunte cu palma lui mare şi lată ca o cazma, răspundea chipurile ruşinat dar şi niţeluş, pe dedesubt, vesel îngâmfat, fiindcă era surprins într-o asemenea situaţiune, mai deosibită.

- Ce să fac, mă apăr de ziua de mâine, să n-o las la mâna oricui!

- Ori dumneata n-ai copii, n-ai neamuri, n-ai nimic?, mai întreba stăruitor acel cineva.

- Cum să nu. Dar e mai lesne, la o vârstă să pui decuseară la capul patului un ulcior cu apă; dacă ţi-e sete noaptea, să nu trebuiască să aştepţi până îţi aduce cineva o cană să te răcoreşti. Nu şti că nu stă nimeni şi oricând în loc de setea ta? Nu, nenicule, îmi spunea şi mie ăl bătrân, dacă poţi, nu pregeta să ai totul pregătit dinainte, la o nevoie. Şi eu am. Am acasă pregătite şi ţoalele bune şi imineii şi pânza de ochi şi batistele cu bănuţi înnodaţi la colţul lor şi lumânările şi masa cu trei picioare pentru gropar şi hârleţul cu care să sape groapa! Tot! Mai aveam căsuţa asta şi mi-am luat-o. Se găsesc acum, la târg la Hurezi, a apărut şi prăvălia asta, de cruci de lemn şi coşciuge, am mai progresat şi noi, fiindcă se progresează, zicea el filosofic.

În 1918 când am făcut războiul ăl mare, rămâneam pe câmp, unde cădeam şi chiar dacă se mai găsea timp să ne adune, nu era coşciuge, nu se găsea şi ne aruncau unul peste altul, la comun; încropea o cruce, scria unul pe ea ,,Gheorghe Răţoi, mort pentru patrie’’, 1913, 1914, 1916, 1917, anul în care cădeai şi scăpa şi Patria de datoria faţă de tine. Nu e mai bine acum, când poţi, bunînţeles dacă te ţin curelele, să te pui tu singur la adăpost de ziua de mâine? Hai!, mai zicea el îndemnându-se, şi–şi cumpănea coşciugul pe creştetul capului şi din genunchi cum era se ridica grijuliu în picioare cu capacul la subţioara mâinii drepte.

- Să trăieşti!, mai zicea el şi pleca mai departe. Nu mai avea mult până acasă, el stătea în vărful priporului unde începeau Potreşii, un cătun cu oameni mai descurcăreţi, mai închişi în ei, mai îngâmfaţi dar şi mai harnici, mai cu grija zilei de mâine, însă şi mai avuţi, unii aveau car şi boi şi-şi aduceau acasă scuteala faţă de ziua de mâine, cu carul cu boi.

Gheorghe Răţoi n-avea, însă cu spinarea îşi făcuse tot traiul, şi cu mâinile amândouă şi cu ele se apăra şi de ziua de mâine, când îi venea sorocul.

- Acum, zicea el, când ajunsese acasă şi pusese şi capacul şi sicriul geluite proaspăt şi mirosind tare, răcoritor a răşină, la capătul scărilor, jos, în curte, în timp ce el sta sus, pe ultima treaptă.

Iute veneau şi nişte vecini mai apropiaţi şi mai curioşi să-i vadă cumpărătura nouă şi să se mire solidar de sârguinţa cu care acesta ţinuse să-şi facă datoria faţă de ziua de mâine.

- M-am liniştit – zicea el, şi acum, şti cum se spune, cum o vrea Dumnezeu!

- Te-ai liniştit, îl admirau cinstit vecinii. Sărac, sărac, - ziceau ei, dar liniştit acum.

- După puteri, se alinta Gheorghe Răţoi, sfios prefăcut, dar pe dedesubt îngâmfat. După puteri, câte le avem. Şi i-am făcut şi muierii tot, toate rânduielile.

- Mi le-am făcut, îl confirma şi Ioana şi tot îngâmfată pe dedesubt, cu mâna la gură, rezemată de stâlpul pridvorului.

- Da, mai zicea Gheorghe Răţoi pişicher în îngâmfarea lui mică, fiindcă şti ce-i îmbătrâneşte bărbatului prima dată?

- Ce-i îmbătrîneşte?, întreba de-al dracului vecinul care ştia răspunsul dar vrea să-l mai audă o dată în curte la Gheorghe Răţoi.

- Ce?

- Muierea!, zicea Gheorghe Răţoi şi ridica mâna dreaptă cu trei degete unite, ca popa, să binecuvânteze ultima lui cumpărătură, după puterile lui, de la târg de la Hurezi.