Fals jurnal de ieri şi de azi: „Nişte ţărani“ vor împlini, peste două-trei luni, 40 de ani de la apariţia lor între copertele purtând acest titlu

În hârtiile mele mai vechi, răscolite cu prilejul acestor însemnări, am găsit chiar eu cu surprindere multe începuturi de povestiri având drept erou pe Năiţă Lucean, încât mi-am dat seama că el a fost pentru mine o obsesie. Chiar şi povestea publicată de mine în vechea  „Românie literară“, intitulată „Ruptura“, îl avea pe Năiţă Lucean drept erou.

Am mai găsit un început de poveste cu un proces la Horezu, cu cotele, cu Năiţă Lucean venit cu carul la judecătorie şi în car muierea şi copiii pe care se pregătea să-i lase în sala de judecată dacă el avea cumva să plătească cu libertatea.

De-o viaţă se lupta cu viaţa şi de-o viaţă visa că „la anul“ se va linişti şi se va mai odihni şi el niţel şi va pune capul pe pernă fără griji. Însă „la anul“ mereu începeau alte griji şi alte ambiţii şi războiul lui cu viaţa se înteţea din nou şi el călca pământul iar cu nădejde şi mersul lui era mereu grăbit şi neostenit şi el parcă ar fi impins cu pieptul înainte, ca şi când ceva s-ar fi opus şi el trebuia să răzbească numai cu pieptul şi cu mâinile goale.

La Slătioara, romanul „Nişte ţărani“ a trezit două reacţii absolut contradictorii. Ţăranii, inclusiv Năiţă Lucean şi Petre al lui Toma, cărora le împrumutasem nu numai numele, ci şi o parte din biografie, l-au primit firesc şi
l-au înţeles mai bine decât unii cronicari grăbiţi să vadă atunci, în omagiul adus de mine slătiorenilor, pe una din primele pagini, confirmarea faptului că povestea  e un aşa zis roman-reportaj-document!

Pentru ţărani era important că nu minţeam şi că nu inventam nimic, chiar dacă paginile romanului erau, din punctul de vedere al raportului strict cu viaţa lor, pură imaginaţie. Întâmplările şi reacţiile imaginate de mine erau însă pentru ei posibile dacă evenimentele ar fi luat, în viaţa lor, drumul descris de mine, adică dacă presiunea colectivizării ar fi dus atunci, aici, la Slătioara, la colectivizare.

Pătru cel Scurt n-a existat, în sat, sub înfăţişarea biografică din carte. A trăit mai demult la Slătioara un om cu acest nume, un ţăran mărunt şi bondoc care când mergea parcă se rostogolea mereu la vale. L-am apucat şi eu în copilăria mea, era un om senin, neştiutor, cu o minte puţină şi cu o veselie cinstită pe faţa lui rotundă ca a unui pepene, cu o mustăcioară mică şi neagră păcură chiar şi atunci când părul lui se făcuse de mesteacăn. Stătea în Pripor, la Cumpene, avea o nevastă măruntă şi iute şi o fată care a şi fost colegă cu mine la şcoală, parcă o văd înotând prin zăpadă în nişte opinci de porc legate până sub genunchi cu nojiţe groase şi nojiţele mereu îi cădeau şi ea mereu trăgea de ele şi le tot înnoda fără spor. Pătru cel Scurt fusese servitor la nişte învăţători, pe urmă făcuse un fel de slujbă de priveghiat morţi, el ştia puţine lucruri şi nu-i era frică să stea singur cu mortul o noapte întreagă. Ţin minte că prin anii când se petrece povestea din „Nişte ţărani“ m-a oprit odată pe drum şi m-a întrebat cum ar face el să „apuce niţică pensie“ acum, la bătrâneţe, „Fiindcă eu am avut nişte ani şi pe la primărie, mai înainte, când era alte partide, că ei când venea la putere pe mine mă lua de acasă să mătur, să dichisesc, să mă duc la unul, la altul, înţelegi dumneata, făceau şi ei politică, însă ăştia de acum mi-au pierdut anii şi nu ştiu cum să-i mai încherb la un loc“. Şi se uita la mine cu nădejde, o nădejde binevoitoare şi veselă sclipea în ochii lui mici şi copilăroşi, deşi trecuse mult de şaizeci de ani.

Aşadar, biografia lui din roman este pur şi simplu proiecţia înţelegerii mele despre o astfel de tragedie ca aceea trăită de eroul meu. Curios este că niciun ţăran din Slătioara n-a contestat existenţa acestui destin, el fiind înţeles ca un adevăr pentru ei toţi dacă ar fi trecut prin ce a trecut Pătru cel Scurt imaginat de mine.

Astfel, cu ţăranii m-am înţeles, cu o singură excepţie, Ciclop, care nici nu mai vorbea cu mine şi care a intenţionat, mi s-a spus, să mă dea în judecată. Am sperat însă să mă reconciliez şi cu el! Şi m-am reconciliat! Curios cum s-au comportat unii învăţători din sat, câţiva dintre ei foşti colegi de şcoală primară, care s-au distrat pe seama mea, denigrând în gura mare romanul şi zicând că nu e posibil să faci un roman cu Năiţă Lucean care, cum dă ţuica, nu se mai trezeşte! Ei nu puteau accepta existenţa literară a eroului, de vreme ce prototipul trecea, în carne şi oase, toată ziua, pe la poarta lor.

Din păcate, unii dintre aceştia s-au apucat să scrie ei înşişi literatură,  sub formă de anonime, reclamându-mă în fel şi chip la toate forurile şi semnând de fiecare dată cu mâna stângă: „Un grup de tovarăşi ţărani, comunişti cinstiţi“.

Ploua mărunt la Slătioara,  crengile nucului care se vedeau de la fereastra mea erau pustii, pământul răsufla greu, ostenit, ceaţa aluneca târâtoare de pe culmile jilave ale Măgurii, din loc în loc, în ochiuri de lumină scăzută se zărea podoaba roşcată a cornului care o luase înaintea armindenilor, nu mai era nicio îndoială că primăvara începea să prindă putere şi să-şi facă datoria. Năiţă Lucean venise să-mi taie via făcută pat dinaintea foişorului, mă uitam la el şi îmi dădeam seama că de când îl ştiam nu se schimbase în niciun fel, avea atunci şaizeci şi doi de ani şi aşa îl ştiam atunci, de treizeci, cel puţin.

„Când eram pe front – zice el ridicat pe o scară  şi retezând coardele viţei crescute fără rost şi la întâmplare – tot aşa eram, şi legam sârmele între două unităţi, fiindcă eu am fost la transmisiuni întâi, şi vine ăsta al lui Spumă, din Cumpene, şi nu ştiu ce mă întreabă şi eu dau să mă uit la el şi nu mai avea cap, însă mergea înainte, mergea înainte singur, şi bubuitura am auzit-o când a căzut jos, ca la sfulger, ştiţi dumneavoastră cum e, întâi sfulgeră şi pe urmă se aude bubuitura, şi eu dau să zic: Mă, Spumă, unde te duci tu, mă, fără cap?, însă căzuse jos; am scoborât după scară şi m-am dus să-i caut capul, însă nu s-a putut găsi. Am văzut un om fără cap, mergând singur, zice el. În război, zice, poţi să vezi orice“ – iar eu îmi dau seama că oricând poate începe o poveste nouă.

Ţăranul acesta reprezintă pentru mine mai mult decât o lume, el e, poate, izvorul întregii mele vocaţii scriitoriceşti, greu m-aş putea despărţi vreodată de destinul lui în ce voi scrie de acum înainte, şi nu m-am desprins, el va rămâne, cu siguranţă, un erou permanent şi un reper de conştiinţă.

— Să veniţi după Florii – spune el –, când începe viţa să plângă să ne uităm la ocheţii ei. Atunci începe să fie iar frumos la Slătioara, iese şi muntele la lumină, se premeneşte şi cerul, dă soarele, anul ăsta mai am, adaugă el, la anul am de gând să mă mai hodinesc, rămân pe nunţi – se bucură el cu nădejde, gândindu-se la cei patru băieţi care aşteaptă să se însoare, însă eu ştiu că „la anul“ o va lua de la început şi abia „la anul“, însă nădejdea lui e prea adâncă şi prea cinstită şi îl încurajez:

— La anul mergem amândoi, în Măgură, după vulpi, cu puştile.

— S-a-nmulţit – zice el. Urcăm pe la mine, pe sub merii pădureţi, până ieşim la lacul fără fund. Astă iarnă am fost şi eu să văz via din vârful Măgurii şi când am ajuns la lac...

Iar eu îmi dau seama că intru iar în poveste...

Slătioara, aprilie 1978