Fals jurnal de ieri şi de azi. Măgura  Slătioarei şi nonagenarii ei

Ce mai fac nonagenarii dumitale?, o întreb acum câteva zile când am felicitat-o pentru ziua ei pe Mioara Rădulescu, doctoriţa vestită şi curajoasă a Slătioarei mele.

- Ce să facă, sunt voinici şi ambiţioşi să treacă de pragul noageneriatului. Dumitru lui Cică de peste Măgura noastră, care cum ştiţi are 860 de metri înălţime, venea până de curând din Broşteni, de peste Măgură, pe jos, să mă viziteze şi să mă întrebe ce năsturaşi să mai ia el ca să se simtă şi mai întremat.

- Păi, nene Dumitre, nu ţi-e frică dumitale când treci peste Măgură să ajungi la dispensar, că te întâlneşti cu toate jivinele care cutreieră Măgura?

- N-am nicio frică, doamnă doctor, numai că, din când în când, recunosc că, la întoarcere la Broşteni, mai îmi tremură niţeluş genunchiul, dar nu întotdeauna, numai câteodată. Altfel, răsuflarea mă ţine.

- Dar, colegul meu, colonelul Titu Ciolompu mai vine pe la dispensar?, întreb eu.

- Domnul colonel e şi el voinic şi nu scapă nicio slujbă la biserica noastră din deal, unde se duce pe picioare şi nu scapă niciun parastas, şi e mai mare ca dumneata deşi aţi fost, cum se laudă el,  colegi de bancă, la şcoala primară.

Aşa este. Cu Titu Ciolompu, colonelul, cum i se spune de peste 50 de ani, de când s-a pensionat ca să se întoarcă la Slătioara, să se facă ţăran şi s-a făcut ţăran harnic, cu gospodărie mare şi bogată şi a rămas singur, fiindcă l-a părăsit soţia, s-a grăbit să se aşeze între stelele cerului, cum spune el, iar cele două fiice sunt orăşence la Bucureşti, iar nepoatele – două – au ales Londra, am fost coleg.

- Şi mi-e foarte dor de ele, dar mă ajută Dumnezeu să le aştept la Slătioara, când or putea ele, îmi spune el.

- Şi colonelul, când te vizitează, ce-ţi cere?, întreb doctoriţa.

- Zice că i se pare că de la o vreme a început să nu mai audă bine cu urechea stângă. Trebuie să fie o doctorie care să mă facă să aud bine, când mi se spune, pe drum, când mă duc să-mi iau pâine „Să trăiţi, domnule colonel!”

- E finul meu, zic eu doamnei doctor, iar tatăl meu, care l-a botezat, ne-a fost la amândoi învăţător, când eu am fost dus în clasa întâi, la 6 ani şi jumătate.

- Păi, a trecut bine spre 92 de ani, zice doctoriţa. Însă cel mai voinic dintre ei, printre nonagenari, cum le zici dumneata, e chiar vecinul dumitale Ion Ciora, care stă cu casa peste drum de casa dumitale. A trecut bine de 92 de ani şi acum câteva zile mă trezesc cu el la dispensar, într-o dimineaţă:

-Doamnă doctor, uite că n-am încotro şi vin la dumneata fiindca de câteva zile a început să mă doară spatele.

-Să nu fi răcit, zice doctoriţa, că dumneata nu prea te fereşti.

- Ba nu, zice el, nu am răcit, dar a trebuit să sparg săptămâna trecută o căruţă de lemne pe care mi le-a adus ginerele meu, buturugi, şi m-am apucat să le sparg cu securea, să le fac bune de băgat în sobă.

- Păi la 92 de ani dumneata spargi buturugile de fag!

- Păi, ce să fac?, răspunde el.

- Şi eu, zice doctoriţa, mă încrucesc cum spun ţăranii. Câte zile ai spart la buturugi?

- Păi, nu am spart mult, într-o săptămână le-am şi aşezat ca ardelenii sub streaşină, să le am la iarnă la îndemână.

- Să scrieţi, domnule Dinule, în  tableta dumneavoastră, să se vadă că, la Slătioara, cei care îşi mai aduc aminte că sunt ţărani se ambiţionează să trăiască mult. Nu se spune că la târgul Horezu de care ne despart după cum ştiţi 7 km trăiesc cei mai longevivi locuitori din România! Eu nu mă mai mir când vine Ion Ciora, cu care mă întâlnesc în fiecare dimineaţă când vin la dispensar, că sparge buturugi de fag, prevăzător pentru iarnă, când el ştie sigur că va trece şi peste iarna asta.  Dar, dumneata, zice doctoriţa la telefon, nu vrei să te uiţi în buletin?

Şi o şi văd când începe să râdă, iar eu în loc de la revedere îi spun din nou, pentru ziua ei, la mulţi ani.