Împătimiţi confraţi de gazetărie scot seară de seară şi la prânz, şi dimineaţa, şi după-amiaza şi noaptea, la televizor, adevărul gol-goluţ al raptului generalizat ca o epidemie de holeră şi îl luminează din toate părţile şi îl lasă în pielea goală, sub ochii noştri la care am ostenit să ne frecăm ca să nu ni se pară că visăm urât şi că, fără sfârşit, coşmarul continuă. E viaţa aievea, nu închipuirea vreunui delir, însă adevărul e nesimţit, chiar jubilează, nu-l jenează câtuşi de puţin oprobiul public, nu-l împiedică nimeni să se şi răsfeţe când ne limpezim vederile, a ostenit şi oprobiul, s-a tocit, s-a subţiat, s-a rărit, a ajuns neputincios şi neputincios a început să ne şi intre în fire, ca o mâncărime cu care, tot scărpinându-ne, te-ai obişnuit cu ea şi ai renunţat şi să te mai scarpini.

Răufăcătorii se plimbă cu maşinile cele mai luxoase, câte se pot inventa şi chiar din clipa când s-au fabricat, stau cuibăriţi liniştit în vilele şi pălăţelele şi palatele lor, petrec sărbătorile cu bucuria lăcomiei împlinite şi împăcaţi, se mai duc dimineaţa pe la poliţie, o dată sau de două ori pe săptămână, sau nu se duc niciodată, stau ”închişi” în palatele lor, benchetuiesc  pe terasele lor, fac sărbătorile la rând cu noi; ei tot bogaţi, noi tot săraci şi prostiţi. Ne obişnuim şi noi cu prostirea cum s-a obişnuit şi adevărul gol - goluţ cu scoaterea lui la lumină în pielea goală, şi el, adevărul, fără nici o ruşine!

Ce e ruşine să te duci pe la tribunal în maşinile cu siluete princiare, ce e ruşine să pleci acasă cu dâra de parfum Christian Dior după tine, când ieşi după o vreme scurtă de la puşcărie, ce e ruşine să te cocoşezi deasupra portbagajelor limuzinelor ca să le umpli cu cadourile cumpărate cu mâna ta din cele mai luxoase magazine, cu bodyguardul care-ţi ţine uşa ca să nu te împiedici când te strecori pe pernele pufoase din piele de căprioară? Ce e ruşine să te plimbi de la unul la altul printre tovarăşii de cătuşe doar pentru două, trei zile, dar liberi în vacanţa de vară, la Monte Carlo, când ţi se aduc micii fierbinţi cu avionul de la Cocoşatul, de pe malul Herăstrăului, grijuliu liberi sau eliberaţi grijuliu şi de Crăciun, şi de Anul Nou şi de Bobotează. Ca noi toţi, păgubaşii!

Şi când mă trezesc din ceea ce credeam, ca noi toţi, că e un coşmar grotesc şi nu e chiar adevărul neruşinat, în pielea goală, seara şi dimineaţa, şi noaptea, şi după-amiaza şi tot timpul, la televizor, fără nici o ruşine, când mă trezesc, îmi amintesc bietul ţăran din copilăria mea slătioareană cutreierând satul de acasă la cimitir şi  de la cimitir înapoi acasă, cu capul gol prin ploaie şi ninsoare şi viscol şi neras patruzeci de zile la rând fiindcă i-a mai murit cineva, un părinte, un copil, un frate, un neam, şi el a făcut tot ce a putut ca să-l scape, cu ce a avut el, după puterile lui, toate, şi nu l-ai putut salva:

-       I-am dat şi pâine albă, se justifica câte un ţăran ţinut din drumul său alergat când era întrebat cum a murit, cine i-a murit şi el ce-a făcut:

-       I-am dat şi pâine albă şi tot n-am avut ce-i face!

Justificarea supremă a neputinţei în faţa unui adevărat blestem mă urmăreşte şi azi. Sărăcia era atât de nerăzbit, când vindeai tot ce puteai vinde, un viţel, o vacă cu lapte, un bou din jug şi te duceai de acasă la târg şi cumpărai o pâine albă, ultima nădejde medicamentoasă, să-i dai bolnavului care se stingea sub ochii tăi şi el muşca neputincios din coltucul de pâine albă de care n-a avut altfel parte la nicio sărbătoare în viaţă şi ...tot murea!

N-am întâlnit o împrejurarea mai tragică a neputinţei în faţa sorţii! Aşa pare că suntem noi azi cu adevărul gol-goluţ scos în faţa ochilor noştri şi el, neruşinat, răsfăţându-se în lumina reflectoatelor TV!

P.S. Tot la TV, de Anul Nou, am aflat că peste 40 la sută din populaţia ţării trăieşte sub limita subzistenţei.