Titlul de azi ,,Farsa atroce’’ acoperă şi explică şi mahalaua naţională de azi următoare neaşteptatului deces al marelui artist Sergiu Nicolaescu care, trist şi dezamăgit, cred eu, a cerut să fe incinerat refuzând funeraliile, refuzând un nou prilej ipocriziei care însoţeşte în spaţiul politicianist astfel de procesiuni post-mortem.

Trimeterea la Aurel Baranga şi la farsa lui atroce mi se pare de neevitat.

Farsa atroce

Prolog

Ar trebui să încep, şi încep, povestea Farsei atroce subliniind faptul că Aurel Baranga, comediograful  strălucit al dramaturgiei româneşti din a doua jumătate a secolului douăzeci, a fost obsedant preocupat de estetica acestei specii începând chiar din seara premierei satirei groteşti Interesul general care l-a şi costat un preinfarct, ca să catifelăm, cum s-a mai procedat în epocă, infarctul în toată puterea cuvântului, venit să ,,încoroneze” nesfârşitele vizionări de la Teatrul de Comedie. Fireşte, nu-şi putea imagina atunci că, peste şapte ani, adus la exasperare de ,,avertismentul” primit, prin brusca ignorare brutală din partea oficialităţii de partid şi de stat în plin uriaş succes de public, va juca Farsa atroce cu propria lui viaţă!

E bine să mai notăm, tot de la început, că Interesul general, cea mai acută dintre satirele lui Aurel Baranga, denunţa cu un sarcasm unic în întreaga literatură a epocii şi mai ales în universul totalitarismului comunist cinismul criminal al strategiei Funeraliilor naţionale organizate în cinstea tovarăşului de drum ,,înlăturat” în interesul general al cauzei.

Dar ideea atroce satiric de a răpi autorilor amintitei strategii plăcerea organizării cinicelor funeralii naţionale prin sustragerea şi dispariţia, din proprie iniţiativă, a victimei de la protocolul acestora, i-a apărut mai mult ca sigur, credem, cum se va vedea, abia în ultimele clipe dinaintea cutremurătorului „spectacol”.

Dimensiunea suprarealistă grotesc a ,,epilogului” farsei şi virtutea lui de a ridica grotescul ,,pe cele mai înalte culmi”, cum se spunea atunci, nu mai puteau fi imaginate, însă, nici de geniul scriitorului!

Actul I

Aşadar, în seara zilei de 10 iunie 1979, în jurul orei 20.30, Octavian Paler, atunci redactor-şef al  cotidianului „România liberă“, a doua gazetă a ţării în ordinea importanţei, abia văzuse paginile de  politică internă, de politică externă, sociale, culturale etc. şi se reaşezase la maşina de scris, când s-a trezit în birou cu şeful corecturii venit să-i atragă nedumerit atenţia asupra unui scurt ferpar în chenar, la rubrica Decese de la „Mica publicitate”. Încerc să reproduc din memorie conţinutul ferparului care l-a lăsat pe Octavian Paler fără aer:

Marcela Rusu, soţie, anunţă pe această cale încetarea din viaţă a scriitorului Aurel Baranga. Înmormântarea a avut loc ieri (ziarul apărea a doua zi), la orele 11 a.m., la Crematoriul Cenuşa, în prezenţa exclusivă a membrilor familiei.

- Ce-i cu asta, întreabă, siderat, Octavian Paler. Ce-i cu farsa asta? Când a murit Aurel Baranga?

- Nu ştiu, se justifică, înspăimântat corectorul-şef. Nu e nici o farsă, ferparul l-a trimis doamna Marcela Rusu, marea artistă, soţia dumnealui. A murit, mai adaugă bietul om, nu e farsă. Nu ştiaţi?

Octavian Paler cere secretarei legătura cu Doamna Marcela Rusu.

- Nu e nici o farsă, dragă Paler, răspunde amabilă Doamna Marcela Rusu, ba chiar bine dispusă, ca şi când i-ar fi confirmat că Aurel a plecat la Paris în binemeritata vacanţă. A murit ieri şi ne-a rugat să nu mai deranjăm pe nimeni, nici tovarăşii, oricum foarte ocupaţi în ultima vreme. Ferparul mi l-a dictat chiar Aurel, tot ieri, înainte de a închide ochii şi azi l-am incinerat, cum ne-a cerut; am fost eu, sora mea, şi soţul ei, profesorul Burlui, care l-a operat la el în clinică în urmă cu câteva zile şi i-a spus că nu se mai putea face nimic. Aurel era doctor, nu-i putea ascunde. Nici dumneata nu ştiai că Aurel era grav bolnav? întreabă actriţa cu acelaşi aer binedispus, adică nu ştiai că pleacă la Paris, să se mai relaxeze?

Siderat, mai departe, dar şi îngrijorat, cunoscând mecanismul politic al vremii, nu era posibil să moară un mare scriitor fără ştirea partidului, a conducerii, a tovarăşului, şi să mai fie şi înmormântat într-o totală ignorare, condamnabilă, desigur.

Îl informează pe tovarăşul Dumitru Popescu-Dumnezeu, şeful suprem al Culturii şi Presei şi Televiziunii şi Radioului.

- Cum a murit Baranga? întreabă şi domnia sa, la fel de siderat, disperat chiar. Trebuie să-l informăm pe tovarăşul, zice el ameninţător, ca şi când ar urma să se ancheteze cum a murit un mare scriitor fără ştirea partidului, cum şi-a permis adică şi cum a putut fi înmormântat fără ştirea tovarăşului şi fără funeralii naţionale.

Până la răspunsul tovarăşului, e oprit ziarul de la difuzare, se ordonă alertarea conducerii Uniunii Scriitorilor şi redactarea urgentă a necrologului, lăsându-se loc pentru decizia în legătură cu organizarea funeraliilor naţionale.

În sfârşit, noaptea târziu se ajunge la o soluţie convenabilă pentru toată lumea, adică Partid, Uniunea Scriitorilor şi familia, pentru că nu se poate renunţa, totuşi, la funeralii. „Aurică“, se spune că ar fi spus tovarăşul, care îl cunoştea bine, „e scriitor mare, nu poate fi ignorat, a fost al nostru, pe baricada noastră şi trebuie să i se organizeze funeralii chiar mâine”, adică 11 iunie, la Crematoriu.

Tovarăşul a fost foarte supărat că s-a putut petrece o astfel de situaţie la noi. Mac, adică George  Macovescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor, fost ministru de Externe, a fost beştelit rău de tot, tovarăşii din conducerea superioară, unii prieteni cu Aurică, să zicem Gogu, adică Gogu Rădulescu, la fel miniştrii de la Cultură, directorul Naţionalului - Beligan, un taifun întreg a bulversat o noapte şi ziua funeraliilor tot guvernul şi toţi Bucureştii.

Aurică putea fi împăcat, i-a reuşit farsa tragică, deşi, până la funeralii, nu devenise atroce.

Adevărul este că, în ultimele luni, tăcerea din jurul lui Aurel Baranga devenise evidentă, precedată şi determinată de succesul din ce în ce mai incomodant al farselor sale, al dramei Viaţa unei femei, cu Marcela Rusu în rolul principal; replicile satirei violente din Interesesul general, erau pe buzele tuturor; apoi replica sa la întâlnirea de la Comitetul Central, când s-a pus în discuţie imperioasa nevoie a dinamizării şi activizării muzicii uşoare, prin versuri şi melodii mai vii, mai optimiste, mai mobilizatoare, mai îmbărbătătoare, mai serioase, iar Baranga, cu o candoare perfectă, s-a ridicat şi, în faţa atâtor creatori, poeţi şi compozitori şi artişti vocali, a întrebat nedumerit:

- Tovarăşi, nu înţeleg ce se doreşte şi vă întreb: sunt tânăr, sunt îndrăgostit şi mă plimb cu iubita pe aleile Cişmigiului şi mă îndeamnă inima să-i susur la ureche un cântec de dragoste care să o mobilizeze şi să o îmbărbăteze, s-o fac să înţeleagă că vreau, cum vrea şi ea, să o sărut, şi o cuprind cu mâna pe după umăr şi mă aplec, cum ziceam, la urechea fetei, iubitei, şi încep din ce în ce mai tare, să-i cant Deşteaptă-te româneee! Ce zice ea? Că am înnebunit!

Toate acestea, la un loc, începuseră să întreacă orice măsură.

Actul II

Eram director la Teatrul Mic şi îl invitasem, în acea clipă de tăcere primejdioasă, să pună în scenă Reţeta fericirii şi piesa se juca şi aici cu mare succes, iar repetiţiile şi premiera şi spectacolele păreau să-l  remonteze. Dar marea tăcere se accentua, se lăţea, îl înconjura, începuse să-l sufoce şi atunci a izbucnit agresivă şi necruţătoarea boala, fără leac până azi. Nu-l mai căuta nimeni, nici la telefon măcar, nici prietenii lui dintre cele două războaie, nici Radu Popescu, nici Gogu Rădulescu, nici Jebeleanu, nici actorii de la Naţional, unde i se jucaseră mai întâi toate satirele, cu toate avatarurile lor, dar şi cu salvele lor de aplauze.

Mă duceam să-l văd mai în fiecare zi, pentru că nu mai ieşea din casă, boala se agrava, el ştia bine, ca doctor, simptomele ei, le urmărea atent, le aştepta, le studia, nervii începuseră să-l lase, o astenie nemernică începuse şi ea să-şi facă de cap; nu era în stare să o mai stăpânească nici pe ea. Tăcerea creştea în jurul lui ameninţătoare, nu suna nimeni la telefon, la telefonul căruia, până mai ieri, nu-i mai tăcea gura de  dimineaţa şi pană noaptea tarziu. Marcela trebuia să se ducă la repetiţii şi la spectacole, rămânea singur ore întregi şi seri întregi, mă chema necontenit să vin să-l văd, recunosc că mai întârziam faţă de ora stabilită, telefona la teatru după mine sau acasă:

- Viviana, să-i spui să nu mai vină, că nu-l mai primesc, nu mai vreau să-l cunosc, am terminat şi cu el, să nu mai vină, am încuiat uşa, nu-i deschid. Unde e?

- În drum spre dumneavoastră!

- Minte! Minte ca un nemernic, am încuiat uşa. Stai un moment, că sună acum cineva, mă duc să văd cine e, şi-ţi spun, dar nu-l mai primesc. Niciodată!

Apoi mie, de după uşă:

- Dinulache, dacă tu eşti, nu te mai primesc, a încuiat Marcela uşa şi eu nici nu ştiu să descui, dar, şi dacă aş şti, tot nu ţi-aş deschide.

Şi uşa se deschidea larg şi el, în halat, izbucnind în plâns:

- Nu te primesc, eşti un nemernic, n-ai nici un pic de suflet, nu intra, fiindcă nu te primesc.

Şi o lua înaintea mea, spre livingul unde îl aştepta fotoliul preferat. Nu puteam să-l văd plângând, el care fierbea de sănătate şi de umor şi gâlgâia de râs, a cărui gură rea, fără egal, treiera şi măcina şi făcea pleavă dintr-o lume întreagă, tăvălindu-ne de râs şi râzând el înaintea tuturor, contagios. Acum nu mai putea asculta nici o anecdotă fără să izbucnească în plâns cu sughiţuri, în hohote.

- Coane Aurică, e de râs, mă încurajez eu să-i atrag cu umor atenţia, e un banc.

- Ştiu, spunea el, ştiu, însă nu pot să nu plâng, nu mai ştiu să râd!

Şi tăcerea înfiorătoare din apartamentul lui, atât de gălăgios până atunci, mă îngheţa şi pe mine.

- Nu mă mai sună nimeni, nimeni. Îţi dai seama ce nemernici?! Să nu mă faci să te mai aştept, fiindcă nu te mai primesc.

Şi chiar când nu întârziam, mă aştepta aceeaşi primire. Vă daţi seama ce înseamnă să vezi plângând un mare comediograf, unul din cei mai mari?!

Antract

Marcela Rusu la telefon:

- Ariciule, mâine la unsprezece, la Crematoriu. La oră fixă. Le-am trimis şi portretul lui Aurel, o să-l ţină minte toată viaţa, dacă tot au vrut să-l uite. Cheamă-l şi pe Valerică Râpeanu şi să nu veniţi în doliu, ci în haine vesele, de primăvară. Aşa ne-a cerut şi nouă să fim ieri, la incinerare. A fost înfiorător, eram singuri, noi trei - eu, soră-mea şi Burlui - şi el în raclă. Însă l-au luat repede şi eu am ieşit afară, pe iarbă, şi am văzut fumul alb care ieşea pe coş. Era sufletul lui de copil mare. Aşa mi s-a părut. El nu ştia decât să râdă!

Epilog
sau abia acum declanşarea involuntarei Farse atroce

12 iunie 1979, ora 11, Crematoriul ,,Cenuşa”. Pe dealul abrupt, mustos de o iarbă verde, grasă,  strălucitoare, alergând de la poale spre vârf, o puzderie de pinguini, membrii Uniunii Scriitorilor, în haine negre, cu cravate negre, cu capul gol, cu o floare în mână, scoborâţi din autocare, din automobile ministeriale, din taxiuri, repezindu-se pe scările crematoriului cu uşile deschise, în mijlocul căruia, pe un trepied înconjurat de coroane ministeriale şi prezidenţiale, portretul lui Conu Aurică, şi Conu Aurică, râzând în hohote, cu faţa la noi.

La stânga şi la dreapta trepiedului, conducerea Ministerului Culturii, a Uniunii Scriitorilor, a Secţiei de literatură şi artă de la Comitetul Central, reprezentanţii sindicatelor, ai Industriei, ai Agriculturii de stat şi colhoznice, ai Bisericii, ai Miliţiei, ai Armatei, ai oamenilor muncii.

Mac, în haine negre, rupt de durere, cu un discurs în mână, mototolit, în aşteptarea familiei. La unsprezece, familia descinde dintr-o maşină Lada, albă. Marcela, soţie, în rochie de mătase în culorile curcubeului, cu ochelari de soare, cu un fişiu de mătase nu mai puţin colorat, bine rujată şi veselă, Burlui, cumnatul, în haine albe, sora Marcelei, cu ochelari de soare, în rochie înflorată, de vară, bineînţeles, cu pantofi roşii, cu fişiu multicolor.

Marcela: Bună, Mac!

Mac (mut, fără limbă, fără glas, poftindu-i în Crematoriu): …Conu Aurică, râzând din tablou cu pofta lui dintotdeauna. Pinguinii, toţi, sideraţi:

- Şi-a bătut joc de noi!

Mac, în stânga portretului, cu faţa la imensa mulţime în doliu, contrastând grotesc cu optimismul debordant al familiei.

Mac: Îndoliată familie….

Marcela: Ariciule, vino în spatele meu să mă reazem de tine.

Mă supun.

Mac, imperturbabil. Mi-amintesc portretul pe care i l-a făcut Corneliu Mănescu: „Pedant, exact şi ineficient”.

Mac: Întristată adunare, ne despărţim azi de unul din marii artişti ai cuvântului scris (sau românesc, nu mai ştiu…).

Marcela: Ariciule, ajută-mă să ies, mi s-a făcut rău. Şi familia iese după ea, se urcă în maşina albă şi pleacă.

Mac (impeturbabil): Conducem azi, pe ultimul drum…

Cineva (iar): Şi-a bătut joc de noi, Conul Aurică!

E o zi de vară fără egal pe lume, mai frumoasă nu avea cum să fie…

*

Aduc un fierbinte omagiu admirabilei soţii a regizorului Sergiu Nicolaescu care cu o nobilă demnitate prin tot comportamentul, inclusiv vestimentar, i-a respectat voinţa.