dar şi unde, pe aşa-zisele uliţe ale sătucului, nu se aude nici măcar cântatul unui cocoş pitic, şi iar unde Belmondo să fi şi tot te fură cel mai dulce somn, măcar la umbra unei sticle de Luberon roze pal, sub presiunea tot mai insistentă a tuturor acestor sentimente, am ,,cedat’’ ca să fiu ipocrit până la capăt, unei nesperate invitaţii de a face, în sfârşit, o excursie în Provence.

Mă gândeam şi la o eventuală replică la poveştile mele din Ultimul ţăran din Slătioara şi încercam să-mi imaginez chiar o întâlnire cu Ultimul ţăran din Provence. Vise peste vise ,,la o vârstă la care – aşa cum scrie Garcia Marquez - majoritatea muritorilor sunt morţi’’. A fost,  într-adevăr, un vis pe care, tocmai pentru că mi-l doream atât de mult împlinit, nu credeam să-l mai şi trăiesc.

Prima dezamăgire a acestui vis a fost chiar ratarea întâlnirii cu Ultimul ţăran din Provence. Şi nu fiindcă acest ţăran n-ar mai exista; el există, trăieşte, prosperă, face o Franţă întreagă, şi prin existenţa lui, celebră. Sigur, e cazul să recunosc, deşi poate pe acest ţăran faptul îl enervează, celebritatea pomenitei Provence din ultimele două, sau aproape trei decenii se datorează şi circulaţiei mondiale a romanelor lui Peter Mayle, iar ,,enervarea” vine, paradoxal, şi din ,,tulburarea” liniştii provinciale produse de afluenţa agresivă a cititorilor scriitorului englez, afluenţă ce nu mai poate fi stăvilită. Ca să nu mai adaug şi povestea celor care ajung la concluzia să se şi stabilească aici, oricât de mari vedete ar fi, cu tot alaiul lor de curioşi să vadă unde se ,,odihneşte’’ ferită, în sfârşit de ochii lumii, să zicem Brigite Bardot!

Dar deziluzia mea vine din împrejurarea că ultimul ţăran din Provence cu existenţa lui identificabilă în toate satele din Provence, face parte din altă lume decât aceia în care încă mai trăim noi. O lume de care ne despart decenii întregi dacă nu chiar un… secol!

La Slătioara, de pildă, s-a deschis un excelent Marquet, mai bogat decât cel din Cotroceni, afară de cazul brânzeturilor, ca să vezi… chiar franţuzeşti, pe care nu le găseşti totuşi nici la Horezu, unde nu găseşti, de altfel, nici caşcavalul franţuzesc… ,,de Hurezi’’ care sigur se află de cumpărat la Paris! Dar asta-i altă poveste. La Marquet-ul de la Slătioara, vei găsi însă tot utilajul tehnic necesar într-o fermă, vreau să spun într-o gospodărie ţărănească. Şi tractoraşe, şi moto-cultivatoare şi secerătoare, şi cositoare şi semănătoare de cartofi, şi..., şi..., şi..., un arsenal întreg. Şi ţăranul, câteodată, ca o relicvă, la vârsta mea şi el, acel ultimul ţăran, măcar din Slătioara, a cărui nostalgie reacţionară o duc eu.

Ce n-avem noi, ca satul românesc să semene cu satul din Provence?

Suntem exact ca în povestea lui Arghezi: sublocotenent în primul război mondial, după un atac în care plutonul comandat de el a fost bătut măr de nemţi, ajuns la clipa rememorării bătăliei, poetul e pus odată cu soldaţii lui în faţa întrebărilor simple:

- Noi, întreabă Arghezi, câţi am fost?

- Nouă, zice soldatul lui, oltean, nouă şi cu matale zece. (Ca în celebra poezie.)

- Şi nemţii câţi au fost? 

- Tot zece.

- Noi cu ce arme ne-am luptat?

- Cu carabine.

- Şi ei?

- Tot cu carabine.

- Ce marcă au carabinele lor?

- Marca pe care o au şi carabinele noastre.

- Şi atunci ce n-avem noi?

- Nemţi, domnule sublocotenent, n-avem nemţi!

Aşa şi noi cei de azi, să nu exagerez prea mult, ca să mi se reproşeze mai exact că exagerez, avem marquet ca francezii, la marquet avem aceleaşi maşini agricole, dispunem de aceleaşi îngrăşăminte, chiar dacă, poate, nu atât de savante. N-avem francezi! N-avem nu numai francezi ci şi clasa lor politică, parlamentarii lor, diriguitorii lor pe toate planurile, responsabilitatea acestora, mai mult, conştiinţa de sine a acestora şi conştiinţa întâlnirii acestora cu viitorul, până la urmă al ţării şi nu numai al neamului lor, prost. Însă, în esenţă eu vreau să atrag atenţia asupra faptului că diferenţa este una de mentalitate. Aici ne aflăm cu decenii multe în afara posibilităţii unei comparaţii cinstite. Diferenţa e una de mentalitate, aici suntem noi cu un veac în urma celebrei Provence franceze! Nu mai vorbesc că ne-am vândut şi pămâtul: şi la francezi, şi la arabi şi la nemţi şi la unguri şi la… Nu mai vorbesc că am ajuns, cum îmi spunea un ultim ţăran din Slătioara:

-Ce mai avem să ne vindem, domnule Dinule? Stema! Şi nu mai e mult nici până atunci!

Dar să mă întorc la Provence şi la titlul însemnărilor de azi. În Provence e înmormântat şi unul dintre marii scriitori ai veacului XX. În satul Lourmarin.

Am fost, de când l-am descoperit în traduceri, majoritatea admirabile, un împătimit şi mai sunt, la fel, al acestei unice conştiinţe a veacului pomenit. Literatura acestui scriitor nu încetează să-şi exercite influenţa binefăcătoare, răscolitoare a conştiinţelor şi în veacul XXI. Întâlnirea cu amintirea lui în cimitirul din Lourmarin a fost din toate punctele de vedere la fel de puternică, de provocatoare, ca întreaga mea întîlnire cu această  Provence în care aş putea să trăiesc şi eu astăzi, dacă n-aş iubi atât Slătioara, al cărei ,,ultim ţăran” am ajuns să fiu, şi dacă n-aş fi atât de bătrân.

Am ajuns fireşte şi în satul Lourmarin din Provence în care scriitorul a trăit în ultimul an al vieţii sale. Am ajuns şi în faţa mormântului unde se odihneşte după absurdul accident de circulaţie care a răvăşit, atunci, o lume întreagă.

Aţi văzut sub titlul însemnărilor de faţă şi piatra atât de mică şi cotropită de neorânduiala unor frunze crescute la voia primăverii năvalnice încât îi acoperă şi numele scrijelit simplu: Albert Camus!

P.S.. Trebuie să recunoaştem că şi la noi, din acest punct de vedere, se mai întâlneşte agresiunea unor primăveri năvalnice care fac să crească la întâmplare frunzele deasupra unor pietre scumpe… Aici s-ar putea să ne întâlnim…