Spun Şcoală pentru că lumea gazetărească a Radioului a fost cu adevărat o autentică universitate , unde în primul rând se învăţa limba română,acrisul şi vorbitul ei,ca la teatru, cu mare atenţie la claritatea rostirii ultimei silabe şi a punerii accentelor, apoi scrisul concis, propoziţiunea limpede, în stare să exprime pe înţeles informaţia, apelul la un bogat vocabular; nu se inventase încă, la radio cel puţin, limba de lemn, apoi frazarea care te obliga să-ţi verifici singur, ascultându-te, capaciatea ştirii redactate de a comunica penetrant, cuceritor, convingător. În şcoala radioului  am învăţat lecţia dialogului, lecţia întrebărilor, arta de a face să se dezlipească uşor buzele interlocutorului, dezinhibându-l şi determinându-l să-ţi răspundă cu încredere în tine. Tot ce este dialog în romanele mele şi în filmele şi piesele de teatru inspirate de aceste romane, se datorează şcolii radioului. Şi a mai fost ceva care, atunci, se învăţa la radioul public, cum i se spune azi postului naţional de radio: a fost o exigentă şcoală a calculării timpului exact cerut de o informaţie anume şi a respectului pentru acest timp şi astfel  pentru ascultător.Atunci mi-a intrat în reflex, şi ne-a intrat în reflex  tuturor celor care am învăţat meseria de jurnalist la şcoala radioului, faptul că un minut înseamnă exact zece rânduri de text bătut la maşina de scris şi nu trebuia să dureze mai mult.  Şi această şcoală a exactităţii începea cu Ora exactă, o mare şcoală a preciziei şi neapărat a civilizaţiei.

Astăzi, nici ora exactă nu mai este exactă! Deşi, nu pot să neg preocuparea redacţiilor radioului de a susţine în programele lor, ora exactă, vreau să spun adevărul, şi mă bucur să salut independenţa , neatârnarea, emisiunilor de ştiri.

Dar să mă întorc la ,,amintirile radiofonice,, care ţin şi nu ţin de trimiterea scriitoricească a formulei din titlul rubricii: Fals jurnal.

Şi fiindcă ne apropiem de Festivalul Enescu, ediţia 2013, precedând printr-o întâmplare fericită aniversarea celor 85 de ani ai Radioului, o sărbătoare cu adevărat naţională în spaţiul comunicării, al culturii şi ştiinţei şi, în primul rând, al ideii de unitate naţională şi de identitate naţională şi de spirit, îmi îngădui să fac apel , eu însumi şi azi la fel de emoţionat ca atunci, la  prestigioasa primă ediţie a acestui glorios eveniment muzical de anvergură internaţională care vine să ateste că aici, în România, n-a fost niciodată o Siberie culturală, cum se ambiţionează să acrediteze injuria aventurieri ideologici care după ce ne-au îndemnat, împătimiţi şi atunci de răsplata jertfei politice, ca şi azi, au plecat peste mări şi ţări , ca la întoarcere, după 1990, să ne certe că am construit socialismul.

Era şi atunci o toamnă fierbinte şi Bucureştii şi Ţara se aflau sub imperiul emoţiei provocată de debutul Festivalului la care îşi anunţaseră prezenţa copleşitoare mari personalităţi ale lumii muzicale, pentru că atunci ideea de cultură se trăia cu adevărat şi nu în umbra parangheliilor ciocoilor noi cu bodiguard care au făcut ca intrarea în nefiinţă a celui mai de seamă istoric al românilor din ziua de azi, academicianul Florin Constantiniu, să se petreacă în cel mai trist anonimat iar acesta, un mucenic al adevărului istoric, să fie înmormântat într-un cimitir de la marginea dinspre Bărăgan a Porţilor Orientului, cum a  ajuns , din nefericire, în bună măsură, fostul Mic Paris.

Aşadar, în acea toamnă  care ,, niciodată, –  dar de fapt de fiecare dată – ,,nu fu mai frumoasă,, în Sala de repetiţii şi concerte a radioului, din clădirea veche, într-o dimineaţă, pe la zece, cred, nu mai târziu,--şi ajuns aici treuie să spun că am mereu impresia ca am visat întîmplarea şi chiar dacă numai am visat-o, ea nu se putea petrece, în realitate, decât la fel ca în vis- s-au întâlnit la repetiţie, sub bagheta –  de o incredibilă exigenţă pentru noi, cei câţiva fericiţi spectatori, redactori ai redacţiei culturale şi muzicale şi pentru copii şi tineret – la un loc! — să fi fost şapte sau opt sau .. dar nu mai mulţi — a dirijorului  George Georgescu, a românului George Georgescu,  doi,  cei mai mari atunci, violonişti: ,,Regele David,”rusul David Oistrah, şi americanul Yehudi Menuhim, mai târziu britanicul Sir care, în seara de 18 septembrie 1958 aveau să cânte împreună,, sub cupola Ateneului Român, Dublul concert in re minor de Iohan Sebastian Bach!

”Era –  scria în cronica sa radiofonică Ada Brumaru, atunci foarte tânără  – una dintre paginile pe care fiecare dintre cei doi muzicieni au cântat-o în compania lui Enescu însuşi!”

Nu voi putea uita, din vis sau din realitate, incredibila exigenţă şi rigoare cu care dirijorul român, celebru şi el, fireşte, urmărea partitura şi interpretarea, şi neiertătoarea îndârjire, (aşa înţelegeam noi) cu care amenda cea mai insesizabilă nuanţă de independenţă faţă de portativ  din citirea viorilor celor doi virtuozi, bătând nervos,(acesta e cuvântul, nu altul), în fila partiturii aflată pe pupitrul dinaintea lui şi cerând fără cuvinte,doar din ochii lui fascinaţi, reluarea clipei respective şi cei doi regi, cu o linişte supremă a supunerii, revenind asupra clipei amendate, la ridicarea baghetei dirijorului român.

Sigur,  pentru noi era limpede însă, şi un argument de mândrie,  faptul că dirijorul român  era, la rândul lui,  un la fel de mare artist în arta dirijoratului, ascultat cu sfinţenie, repet, de  regii viorii.

Şi acum (!) am în urechi, fireşte dincolo de acordurile tulburătoare, de sunetele divine ale viorilor, şocul loviturii baghetei, sacadat, repetat, nervos, în pagina hârtiei satinate a partiturii, prin care se cerea, neiertător, reluarea, respectată smerit!