D.S.: Eu aveam 18 ani atunci şi aveam pantaloni lungi, de dimie săină, o stofă ţărănească ţesută în război la noi în casă, de fina Anica a lui Codin Turică. Am ajuns la Radio prin concurs, la „Carnetul cultural“, reporter IV; ăsta era primul rang în care intram, şi redactor-şef era David Naftuli, iar adjunct, Alexandru Balaci.

Vartan Arachelian.: Pe David l-am avut profesor de lingvistică, la Filologie!

Dinu Săraru.: Da, un evreu, fiu de ţăran, de pe la Dorohoi, foarte cinstit şi care fusese promovat brusc, din învăţător, profesor universitar şi redactor-şef la Radio.

V.A.: Îi făcea plăcere să vorbească moldoveneşte...

D.S.: ... moldoveneşte, dar şi să se revendice de la ţară. Şi se uita la mine cu simpatie, deşi era un tip atât de aspru, de serios, de sobru, încât mama lui Alexandru Starck, „tovarăşa Starck“, secretara lui, murea de frică atunci când îl vedea, iar când el dădea „Bună dimineaţa!“, ea îi răspundea, speriată: „Bună dimineaţa, tovarăşe Stalin!“ Era epoca în care totul era dominat de frică şi atât de frică îi era de David, încât îi zicea „tovarăşe Stalin“, dar chiar şi semăna cu Stalin, scund, îndesat, şi vorbea rar, pătrăţos, cu o prietenie vicleană, bănuitoare, şi te privea cu ochi irizaţi, ironic, simţeai că nu te crede, nu vrea să te creadă şi că te încearcă mereu. Ar fi fost bun pentru rolul lui Stalin.

M-a trimis să fac primul reportaj şi trebuie să vă spun că acest prim reportaj al meu la Radio ar fi putut fi intitulat Cea mai scurtă cronică a unui spectacol“, pe care o trupă de studenţi negri, de la Paris, l-au dat la Sala Dalles şi eu aveam 18 ani şi venisem de doar doi ani de la ţară, vă daţi seama? Nu eram încă aclimatizat cu lumea artistică şi cu Bucureştiul decât foarte puţin. M-am dus la Dalles şi am văzut spectacolul. Erau dansuri negre, cu tam-tamuri, cu dansatori înfăşuraţi la brâu cu frunze, restul în pielea goală. Erau foarte ciudaţi pentru mine. Ansamblul era condus de un student negru de la Paris, Mobutu Sese Seko, viitorul preşedinte al Congoului!

Am fost atât de entuziasmat şi în primul rând pentru că era prima dată când vedeam un negru, nu mai văzusem un negru şi, din acest punct de vedere, nu era nici o deosebire, mi-am dat seama mai târziu, între mine şi Gheorghe Oţăt de la Slătioara, care, atunci când au început negrii să umble prin ţară şi el era la cosit, la Vaideeni, şi seara când a plecat de la ciobanul care-l trimisese la cosit s-a dus şi el să bea o ţuică la MAT şi, acolo, au apărut trei negri veniţi într-o delegaţie să viziteze Vaideeniul, şi el a înlemnit când i-a văzut, şi-apoi îmi povestea mie: „Domnule Dinu, niegrii, domnule Dinu! Niegrii de tot! Uită-te la pălăria mea niagră, e nimic pălăria asta!“ Aşa şi eu, când i-am văzut am rămas cu gura căscată. Nu vă mai spun cum mi-au plăcut dansurile şi tam-tamurile lor şi tobele acelea extraordinare în care băteau agresiv şi strigau şi erau, într-adevăr, nişte dansuri uluitoare; fapt este că am scris un reportaj aşa de inflamat, încât David, când l-a citit, m-a chemat, m-a moralizat şi a zis: „Tovarăşie Săraru, să ştii că trebuie să fim foarte atenţi cu dumneata, fiindcă dumneata dacă vezi pe stradă doi cocoşi care se bat, vii şi ne spui că a început iar revoluţia!“

Mi-a tăiat reportajul până l-a redus la o ştire nenorocită. Nu mai avea nimic, nici măcar o frunză din jurul buricului dansatorilor, nici un sunet din tam-tamurile lor, nu mai rămăsese nimic, o ştire seacă, incoloră, cretină. Şi ăsta a fost debutul meu radiofonic, cu o astfel de ştire. După aia, am avut noroc că acolo redactor-şef adjunct era Alexandru Balaci, şi el m-a luat sub aripa lui ocrotitoare şi de la el am învăţat să citesc mult şi organizat, pentru că eu citisem şi la Slătioara, dar ce-mi cădea în mână şi la întâmplare, şi devoram cărţile o dată cu găleţile de mere. Stăteam pe burtă sub un măr văratec, umpleam găleata cu mere şi până când terminam găleata cu mere terminam şi o carte.

Balaci m-a pus să citesc şi m-a pus să citesc organizat, şi mi-a făcut educaţie. Era prieten cu Valentin Lipatti. Era prieten cu Mihnea Gheorghiu. Eu eram un fel de scutier al lor. Am crescut pe lângă ei! Ei erau, la rândul lor, ocrotiţi de Al. Rosetti, de „Cher ami“. La Casa Universitarilor, unde eu mă ţineam după ăştia trei, eram şi în preajma lui „Cher ami“ şi au avut influenţă toţi trei asupra mea, şi foarte frumoasă. Se distrau cu mine, care citeam mult şi apoi eram curios de toate ştirile, şi eram astfel foarte proaspăt în informaţii! Se distrau, pur şi simplu, punându-mă să reproduc observaţii după lectură şi erau, pesemne, şi observaţiile foarte proaspete pentru ei şi, de ce nu, interesante. Le plăceau!

Le plăcea de mine; în orice caz, mă ţineau după ei şi Balaci, în mod special, până când Balaci a fost dat afară de la Radio. El s-a certat pentru mine cu David, într-o şedinţă; David l-a acuzat că este un prost pedagog pentru mine, fiindcă eu eram absolut năzbâtios şi făceam tot felul de isprăvi la Radio, şi stăteam de dimineaţă până seara, şi aş fi şi dormit în Radio, dar o mai luam şi razna, aşa, faţă de rigorile lui David, şi, într-o şedinţă de redacţie, „tovarăşul David“ l-a certat pe „tovarăşul Balaci“ pentru că este „un prost pedagog“ şi nu e ce trebuie pentru mine, şi Balaci a scos o fotografie a lui, în care era surprins pe culmea unor munţi înalţi, fiindcă era alpinist şi...

V.A.: Da, împreună cu Rosetti.

D.S.: ... cu Rosetti, da! Şi era într-un hanorac alb şi se rezema de o balustradă, şi se vedeau munţii în depărtări, şi a scris pe fotografie: „Lui Dinu Săraru, de la prietenul lui, dar prostul grădinar, Alexandru Balaci“ şi David a văzut gestul şi a cerut poza. Eu m-am ridicat şi i-am dus poza, să vadă ce mi-a scris Balaci şi i s-a părut că e un afront al lui Balaci la adresa lui; dedicaţia ironiza faptul că l-a certat David din cauza mea şi am căzut la mijloc, între ăştia doi... Până la urmă, pe Balaci l-au dat afară!

V.A.: Astfel, într-un fel l-a ajutat să facă o cariera universitară şi academică, totodată!

D.S.: Da, excepţională! Eu am rămas cu David. Acolo a fost adus adjunct unul Ghimpu, care era o lichea perfectă, o secătură, fusese pe la România Liberă şi de acolo fusese scos, în orice caz, se pripăşise la Radio, adjunct. Mai era adjunct şi Octavian Paler. Între timp, eu eram mai apropiat de Paler, pentru că Ghimpu nu mă suferea, dar nici eu pe el, câtuşi de puţin, şi Paler mi-a dat drept de „viză politică“. Devenisem cineva, numai că am intrat, cu acest Ghimpu, atât de tare în conflict, încât individul a cerut să fiu dat afară din Radio. Şi am fost chemat de tovarăşul Paznicu, şeful Cadrelor, fost şef al garajului de la Radio, care mi-a cerut buletinul, pe care abia îl făcusem, şi a zis: „Pe dumneata te cheamă numai Săraru Constantin?“ „Da.“ „Alt nume nu mai ai?“ „Nu!“ Şi m-a întrebat cum am ajuns acolo, la Radio. „Păi, am dat un concurs!“

Şi acest Paznicu, care, cum spuneam, era şeful Cadrelor acum, după ce fusese şeful garajului Radioului – era clasa muncitoare avansată – s-a uitat la mine, a întors buletinul pe toate părţile... „Afară de Săraru alt nume nu mai ai?!“ „Nu!“, am repetat eu. „Nici tatăl dumitale?“ „Nici el, tot Săraru Constantin!“ „Nici mama dumitale?“ „Ea a avut numele lui taică-său, Morărescu, de la Tilişca“ „Numai Morărescu?“ „Morărescu Simion de la Tilişca, tâmplar de sănii pentru copii şi lădiţe pentru recruţi şi coşciuge pentru creştini!“ Şi m-a trimis în redacţie: „Să-ţi vezi de treabă!“

Şi cum apucasem şi drept de viză, m-au mutat la „Teatrul radiofonic“. Mi-au făcut un bine extraordinar; am intrat în lumea pe care eu o iubeam. Începusem cronica teatrală datorită lui Balaci. Trebuie să vă spun că primul spectacol pe care l-am văzut împreună cu Balaci şi primul meu spectacol de teatru în Bucureşti, când aveam, cred, 19 ani, după ce văzusem „Înşir’te, mărgărite“ la Sala Sf. Sava, în 1947, atunci elev, un copil, acum nu mai era feeria lui Eftimiu, ci „Egor Bulîciov şi alţii“, de Gorki, la „Sala Studio“ a Teatrului Naţional, în care debuta Marcela Rusu. Era o distribuţie extraordinară: cu Birlic, cu Miţa Filotti, cu Calboreanu... Era o distribuţie absolut extraordinară şi ţin minte că m-am dus fericit la teatru. Ştiam că vor fi şi Balaci, şi Mihnea, şi Lipatti, tripleta asta de aur. Am văzut absolut pe toată lumea pe care o admiram, toţi scriitorii mari ai timpului, şi eram fericit şi dădeam bună seara la toată lumea. Era înainte de începerea spectacolului! Eram în foaier, foaierul Teatrului Naţional, sala „Studio“, din Piaţa Amzei.

V.A.: Nu aveaţi un complex faţă de ei, nu eraţi inhibat faţă de aceşti tineri intelectuali de marcă, deja exprimaţi în cultură?

D.S.: Da, eram foarte respectuos cu ei, dar mă simţeam foarte aproape de ei; foarte respectuos cu ei şi ei se purtau foarte frumos cu mine şi foarte apropiaţi. Şi acolo, în foaier, am văzut toată crema şi l-am văzut şi pe Camil Petrescu, prima dată, şi i-am dat „Bună seara“, şi l-am văzut pe Zaharia Stancu şi i-am dat „Bună seara“, şi pe Eftimiu şi i-am dat „Bună seara“ şi, domnule, dădeam „Bună seara“ în dreapta şi în stânga până obosisem, că eram, v-am spus, un copil încă, venit de la ţară, respectuos. Am tot salutat până am ajuns la o oglindă în care am văzut pe cineva pe care-l cunoşteam sigur, deşi parcă nu ştiam de unde să-l iau, şi i-am dat şi lui „Bună seara“. Şi ăsta eram chiar eu!... Şi pe urmă am văzut spectacolul.

V.A.: Dar de unde venea respectul ăsta, din lumea satului?

D.S.: Da, da! Ce se întâmplă: tatăl meu mi-a fost învăţător până la 9 ani – atât aveam când el a murit pe front – şi ca să nu greşesc la şcoală, cum v-am mai spus, m-a obligat să-i spun şi acasă „Domnule învăţător“. Am fost dăscălit să fiu politicos cu toţi, să-i salut respectuos chiar şi pe cei pe care nu-i cunoşteam. N-am amintiri, înainte de şase ani şi jumătate, mai pregnante cu tatăl-meu, decât una, în care se tăiau lemne, toamna, pentru iarnă, în Măgură, în pădurea noastră, şi am fost şi eu luat de taică-meu să asist la tăierea  fagilor şi la scosul lor  din văi, scoase din văi întâi, cu tânjala, apoi cu scoabele până la drum şi de aici cu carul. Era un spectacol extraordinar. Şi ţin minte că gestul cel mai cald pe care l-a făcut tata faţă de mine, altul nu-l mai ţin minte, a fost să-mi dea briceagul lui argintiu, frumos, să tai cu el nişte nuiele de fag să-mi fac de lucru când ţăranii retezau, cu securea, arborii în Măgură. Altă imagine mai caldă cu el nu ştiu, decât pe aceea cu „Domnule învăţător“.

..........................................................................................................................................

Acum două săptămâni, duminică, 15 martie, la prânz, o raită printre tarabele târgului de „Antichităţi” din spatele Muzeului Ţăranului Român m-a adus în faţa unei adevărate expoziţii de bricege de tot felul; unul exact, dar exact ca acela pe care în toamna anului 1940, un an înaintea morţii lui pe front, la Tiraspol, Domnul învăţător Costică Săraru, tatăl meu, mi-l dăduse să tai nuiele de fag.

—De când e briceagul? întreb eu negustorul şi i-l arăt cu degetul. Nu îndrăzneam, nu ştiu de ce, să-l ridic de pe ziarul pe care aştepta cumpărătorul.

—Daţi-mi voie să-l caut în catalog.

Avea chiar un catalog cu bricege şi acolo se afla şi briceagul meu şi anul execuţiei lui: 1940!

—Cât costă? Întreb...

—100 de lei vechi!

Şi am plecat, ocrotind în buzunarul de la piept al vestonului toată copilăria mea.

P.S.: Pagini din Jurnalul unui personaj controversat, provocat de Vartan Arachelian, în curs de apariţie la editura Adevărul.