chipurile unor oameni care mai sunt şi trecerea şi petrecerea lor prin lumea noastră grăbită să-şi consume viaţa asistând, cu sufletul la gură, la sarabanda politicianistă care nu se mai termină de un sfert de veac încoace.

Ei bine, străini fericit de pierderea timpului de către cei mai mulţi dintre noi urmărind ca la un meci foarte prost şi dezamăgitor de care nu ne mai săturăm, alergarea bezmetică a trepăduşilor politici şi a lacomilor şi nesătuilor lor strategi politicianişti, dând din coate şi gonind care să ajungă mai întâi la pomana ţării pusă la pământ ca o vită hărtănită şi jupuită de vie şi lasătă apoi de izbelişte de toţi aceştia care apoi se despart de ea când li se umflă burţile şi ei se întorc, deloc vlăguiţi, la sălaşele lor ce sporesc vertiginos şi se transformă în palatele cunoscute, pentru ca prostimea să rămână să blocheze autostrăzile şi porţile întreprinderilor ca să atragă atenţia asupra nemerniciei în care a fost aruncată şi părăsită, străini fericit de bâlciul deşertăciunilor, zic, aceşti oameni care mai sunt, învestiţi cu harul de a face nu umbră ci lumină nădăjduitoare pământului pe urma lor, ne însufleţesc să sperăm, să mai sperăm.

Aşa e azi un arhitect septuagenar, Pavel Popescu, autor al unei lucrări însemnate, consacrată poate celor mai tulburătoare buletine de identitate ale spiritualităţii noastre, Culele, mai ales cele olteneşti, toate, nu aproape toate, aflate astăzi sub semnul vitregiei timpului dar şi al atât de păgubitorului dezinteres al contemporanilor care suntem, al Statului şi administraţiei lui care dispare văzând cu ochii lăsând locul Codrului Vlăsiei capitaliste de cumetrie câinoasă.

Cartea, intitulată ,,Culele din Oltenia’’, se află în manuscris pentru că nu se mai găseşte nimeni, nici autoritatea, nici particularul bogat şi necontenit flămând, ca să sprijine tipărirea ei.

Arhitectul Pavel Popescu a închipuit, după puterile lui, o expoziţie fotografică alb-negru, de cea mai mare ispravă, panouri imense dar totuşi portabile, înfăţişând ziua de azi, strigătoare la cer, a stadiului degradării Culelor olteneşti de la Groşarea, în paragină cu măreţele ei ziduri de odinioară cu tot, la cea de la Măldăreşti a lui Tudor Maldăr Turbatu, căpitanul lui Mihai Viteazu, aceasta ameninţată să fie vândută şi să ajungă sălaşul te mir cui cu bani şi cu ambiţii voevodale.

Cu aceste panouri fotografice remarcabile prin puterea lor de a trezi şi interesul şi solidaritatea, înghesuite într-o maşină aflată şi ea la capătul puterilor, arhitectul Pavel Popescu din stirpea oamenilor care mai sunt, aleargă de câteva săptămâni de la Piteşti la Slatina şi la Râmnicu Vâlcea şi la Târgu Jiu şi la Craiova şi la Severin, invitându-ne la o expoziţie itinerantă găzduită de cele mai diverse spaţii capabile să ne ofere şansa să vibrăm în faţa mărturiei istoriei noastre medievale şi astfel să cerşim alături de el îndurarea pentru risipirea în neant a tulburătoarelor buletine ale identităţii noastre naţionale.

Nu sunt deloc sigur că se va clinti din loc Cineva, acel Cineva dintre cei învestiţi de noi în atâtea campanii electorale cu încrederea dar şi cu răspunderea de a veghea şi apăra şi sporii fiinţa noastră, spiritualitatea noastră, mărturia geniului românesc în contextul medieval al civilizaţiei arhitecturale româneşti.

Un alt om care mai este şi care a susţinut şi tipărit o expoziţie panotată, consacrată universului Tămâioarelor, bisericuţele ţărăneşti din Oltenia de sub munte, ctitorii ţărăneşti şi popeşti şi de vătafi de plai în descendenţa renaşterii brâncoveneşti, se numeşte prof.univ.dr. Ion Gh.Roşca fostul rector al Academiei de Studii Economice şi alături de Graţiela Grigoriu,  autoarea fotografiei Tămâioarelor, face ca lumina să înlăture umbra din spatele trecerii lui prin lumea noastră grăbită. Dar despre aceştia, şi mai pe larg, cu alt prilej.