cutremurat de tunete nesfârşite, amintind, celor bătrâni - odată cu întunecarea, din seninul cel mai senin, a cerului coborât brusc, înăbuşitor, pe pământ - raidurile în valuri ale bombardierelor americane de la sfârşitul războiului al doilea mondial şi pitorescul frisonant mistic din descrierea zilei cea mai lungă, făcută ţăranilor mei, prin martie 1947, de soldatul Costel Căpitanul, întors acasă , nemaiaşteptat de nimeni, după atâtea parastase care îi istoviseră amintirea, din prizonieratul la americani:

-Eu tăiam lemne pe malul oceanului, în curte la nişte bătrâni unde credeam că mă uitaseă  nemţii care mă luaseră prizonier; era dimineaţa şi te orbea o lumină crudă cum e în răsăritul soarelui, mă podidiseră şi  lăcrămile, şi s-a auzit dintr-o dată un vuiet ca un cutremur şi nu s-a mai văzut soarele! Şi când s-a văzut iar soarele, tot dintr-o dată, era americanii!

Ei bine, la noi, cu doar trei sate scurte înainte, peste dealurile care coboară din Baia de fier în Novaci…

- … ,,chiar la Novaci cum ar veni, povestesc ţăranii, tot aşa s-a întunecat din senin şi din nimic, ziua în amiaza mare, nici n’-am mai apucat  să simţim  şi să auzim vuietul cutremurului, şi nu s-a mai văzut soarele! Şi când s-a văzut soarele şi lumina soarelui,   s-a văzut apa care cuprinsese pământul lumii întreg şi lumea întreagă din toate părţile…

- şi biata femeie, avea spre cinzeci de ani, luase în braţe, în neştire, cum i-o fi venit ei atunci, rămăşiţa scorburoasă a unui trunchi de pom,măr,prun, ce-o fi fost, de care s-a şi legat, tot în neştirea ei, cu ce avea şi ea pe ea,hainele rupte, cum le-o fi rupt , şi aşa a stat cu buturuga în braţe, cinci ore în şir ca şi cum ar fi fost cinci vieţi, şi a spus, necontenit, cu ochii închişi, o singură rugăciune: ,,Ajută-mă Doamne!”. Şi aşa, când a deschis ochii, simţind că s-a luminat în lumina soarelui, înaintea ochilor ei, era… (fireşte, nu americanii),.. Sabin de la salvamontiştii gorjeni!

Şi, nesperat, a început şi viaţa ei din nou! Din Gilortul din cântecele Olteneşti de petrecere şi de dorul, (,,după cine mi-e dor”), şi din cumintele Galbenul, un râu din poveştile copilăriei mai mult, şi din barajul bătrân de peste o jumătate de veac, uitat neajutorat de niminea, s-a făcut o apă cât un ocean şi s-a mai născut odată povestea lui Costel Căpianul când a văzut el, şi cum a văzut, ziua cea mai lungă!

 Ei bine, zic eu iar, azi, când e 1 august,sub cerul îngrijorat şi răsturnat ca o căldare coclită deasupra Olteniei de sub munte, cele trei insule de ungureni, Novaci , Polovragi şi Vaideeni - care, ca un făcut,  s-au trezit ca trei insule adevărate într-un ocean - au revenit la viaţa firească, de toate zilele,  şi au aflat că  o asemenea întâmplare , sub munţii Căpăţânii, s-ar petrece o dată la cinci sute de ani! Dincolo de contribuţia nefastă a călăreţilor pe valul revoluţiei din decembrie, în lipsa totală de reacţie a unei societaţi care  asistă, de un sfert de veac,  fără să ridice o geană, la spectacolul devastării şi vinderii ţării întregi!

Acum, la Slătioara , odată cu zorile lui 1 augusr, pe furiş s-a strecurat şi toamna, înainte de vreme, o toamnă grăbită nefiresc sau grăbită ea, nerăbdător nefiresc, de cineva, şi când noi credeam că în liniştea nopţii abia încheiate s-a liniştit şi pământul întreg, atunci au înflorit aproape toate florile  care ar fi trebuit să înflorească abia la sfârşitul lunii, dincolo mult de Sfânta Maria, în buza toamnei, nu mai devreme: tufănelele albe şi mov s-au deschis pe întuneric, şi căpitanii roşii, cum li se spun aici cârciumăreselelor; au isbucnit în grădini, ca şi când ar fi sângerat al doilea  macii din iunie; au plesnit bobocii salviei şi s-au aprins candelele gălbenelor înalte  şi vjuliile în toate culorile curcubeului, şi albăstrelele albinelor; s-au îmbujorat şi ionatanele rare, prizărite printre ramurile merilor cu frunzele pistruiate de rugină cu lăcomia  pomenitei grabe pe care numai la agitaţia electorală, premergătoare prezidenţialelor, am mai întâlnit-o în aceste zile, şi ea un reflex al unei juvenile nestăpâniri care, în oipinia mea, nu se potrivea  cu lacrămile sinistraţilor de la Novaci.

Şi cum se trec de repede obrazele tinereşti ale florilor grăbite noaptea să se se aprindă înaintea timpului când erau sorocite să lumineze grădinile, tot astfel, veţi vedea, se vor uita de repede şi apaluzele mângâietoare forţat şi interesat, însoţind discursurile cu bilanţuri încropite din căpătâie de fapte neduse încă la capătul lor sau uitate pe drumul panglicăriei politicianiste care nu-i mai îmbată decât pe oratorii predispuşi infantil la autoiluzionare.

Noi, la Slătioara, am fost feriţi!  Pe noi Cerna şi Recea  mai mult ne-au ameninţat cu fierberea lor departe de furia oarbă, duşmănoasă, a Gilortului şi Galbenului şi Luncavăţului. Am văzut, cutremurat,  sbuciumul lor furibund , huind asurzitor, şi am înţeles  ce vreau să spună cei de demult când ziceau că până şi focul cel mai puistiitor se poate stinge cu apă, şi se întrebau îngroziţi, dar apa, apa scăpată din chingile rupte care ţin pământul întreg, cu ce se poate stinge furia ei!?    

Noi am rămas să medităm, solidari, la ura oarbă care dă chip apelor noroioase şi la faptul că aceasta fierbere a apelor deslănţuite n-a putut să înăbuşe graba cu care, într-o noapte, au înflorit tufănelele albe, nu întâmplător văduve de mireasma lor amăruie, cum s-au petrecut lucrurile şi cu obrazul de foc al cârciumăreselor.

Nostalgia toamnei arghiezene care ,,niciodata nu fu mai frumoasă”  nu ne-a iertat de patima nerăbdării electorale.

Peste tot se face însă şi mai înţeleasă nevoia aşteptării creşterii şi înfloririi şi coiacerii la timp şi a florilor şi a fructelor şi a minţii politicienilor!