Făcut de Dorel. Despre nepăsarea la români

„Tehnologiile pot fi bune, dar la noi totul e făcut de Dorel.” Fraza a fost rostită de Sorin Ioniţă la un talk-show, în legătură cu situaţia de la Roşia Montană. N-am auzit de mult un aforism caragialesc care să reflecte mai bine starea de fapt în care se găseşte România şi care se găseşte în România, fenomenul care e cel mai generalizat pentru că există de la o pătură socială la alta, de la maghiari la români.

Îmi amintesc uimirea tatălui meu cînd a văzut mizeria lăsată de zugravi în casa scării. Lui, celui care a trăit de la 1990 pînă la 2007 în Ungaria, i s-a părut de neconceput că meşterii nu au făcut curat după ei. Îmi amintesc şeful unui prieten de-al meu care s-a enervat fiindcă tînărul, mecanic auto, şi-a luat mănuşi. Gestul ăsta simplu de protecţie i s-a părut o aroganţă. Asta sunt, la noi, tehnologiile, reglementările, regulile: aroganţă, măgărie, „cine se crede”, „hai sictir!” Îmi amintesc şi discuţia unor moşnegi într-un autobuz nou, chiar după ce s-au urcat: ”Bune scările ăştia noi!” „Ei, că din astea ne trebe nouă!” ”Am văzut om care a căzut de pe alea vechi! Vă rog să mă credeţi!” ”Lăsaţi-mă! Cred că era foarte slab de picior!”

Dar ce tot vorbesc aici, de ce mă străduiesc să dau exemple? Există oare exemplu mai strălucit în tristeţea ei crepusculară decît autostrada Transilvania? În nouă ani, 110 kilometri din 588? S-a furat, s-a jecmănit, s-a ciufulit totul, bătaie de joc la drumul mare!

Desigur, tot cetăţeanul român care se respectă are pretenţii pînă la cer şi înapoi, dar cînd e vorba să lucreze el, să lucreze respectînd regulile, strîmbă din nas a lehamite. Această lehamite faţă de reguli, foarte simpatică în multe situaţii, este moartea autostrăzilor, privatizaţiei, democraţiei - moartea a tot ce vreţi şi ce nu vreţi. Dorel e peste tot şi în toate, Dorel e nemuritor şi omniprezent. Dorel, Dorelule!